11/25/2021
1. Am ajuns odată la starețul Clement într-o zi de post. Hai să te pun la masă, zice el. Mulțumesc, zic, nu mi-e foame, am mâncat acasă. Da’ nu postești? s-a mirat el. Ba da, dar v-am spus, tocmai am mâncat acasă, nu mi-e foame. Păi cm postești, dacă zici că nu ți-e foame? a zâmbit avva.
2. Starețul spunea: a posti înseamnă a flămânzi. O zi de post la sfârșitul căreia nu suntem flămânzi e o zi de post ratată, chiar dacă am mâncat de sec. Postul înseamnă foame și înfometare de bună voie, ca să ne amintim că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4).
3. Starețul avea la masă un obicei: își turna ciorba într-o farfurie, nu în castron. Încercați să puneți un polonic de ciorbă într-o farfurie și să o mâncați cu lingura. Așa o mânca el. Nouă însă ne umplea castroanele până sus și chiar de mai multe ori. Și asta am învățat tot de la el, mai înainte de a o fi citit în cărți: ai dreptul să pui foamea doar asupra ta, nu și asupra aproapelui tău. Postul care Îmi place, zice Domnul, „este să dai pâinea ta celui flămând și să saturi sufletul amărât” (Isaia 58,10).
4. Mâncarea de post nu înseamnă nimic, spunea starețul. Când aducem la biserică ulei, prescuri, vin, tămâie etc., ele sunt doar simple materii până la rugăciunea de sfințire a lor. Abia atunci ele devin: untdelemnul bucuriei, trupul și sângele Domnului, mireasma sfinților etc. Așa și mâncarea de post, nu înseamnă nimic până nu o sfințim prin rugăciune.
5. Mai zicea: cine vrea să mănânce în post brânză vegetală și cârnați de soia e ca un bețiv care bea bere fără alcool. El nu caută să taie patima lui, ci doar să o amăgească.
6. Dar tot el a făcut odată următorul lucru. Eram la el în chilie, într-o zi de post. Tocmai primise de la Sfântul Munte o sticlă de ouzo. Eu o făceam pe sfântulețul, dar tot trăgeam cu coada ochiului: ce-aș mai bea un uzache! Apoi mă rușinam de gândul meu păcătos: e post, nu te gândești?, plus că-i dimineață și n-ar fi bine să bei pe stomacul gol. Și tot așa, pătimind de gânduri, până când starețul Clement a luat sticla, a desfăcut-o și mi-a turnat un păhărel fără să spună un cuvânt. Cea mai înaltă formă de asceză este dragostea care se coboară la neputințele aproapelui.
7. Cei care nu pot ține tot postul ar trebui să țină măcar câteva zile. Iar dacă nu pot nici atât, măcar o zi. Și dacă nu pot nici o zi întreagă, să postească măcar o seară. Așa se spune în Scriptură despre lucrătorii tocmiți la vie (Matei 20,1-16): unii au ieșit la lucru de dimineață, alții pe la prânz, alții după-amiază, iar alții abia spre seară. Dar și aceștia din urmă au fost primiți de Stăpânul viei, pentru că măcar au ieșit în drumul lui. Așa e și cu postul. Dacă cineva nu poate să lucreze de dimineață, să iasă în drum măcar spre seară.
8. Când eram preot la țară, aveam în parohie niște oameni amărâți care munceau la oraș, în construcții. Plecau vară-iarnă cu noaptea-n cap și se întorceau pe întuneric. Voi cm postiți? i-am întrebat odată, la spovedanie. Postim și noi cm putem, mi-au răspuns. La muncă ne luăm pâine cu slănină, dar seara, când ajungem acasă, mâncăm borș de post. Când i-am povestit asta starețului Clement, mi-a răspuns: „Postul lor e mai greu decât al tău, care mănânci toată ziua sărmăluțe de post și nici nu te rupi cu munca.” De aceea, zic încă o dată: dacă cineva nu poate să lucreze de dimineață, să iasă măcar spre seară, că s-ar putea să primească plata celor dintâi.
9. L-am întrebat pe starețul Clement: de ce postim? Mi-a răspuns: întrebarea nu este de ce postim, ci pentru cine postim. Orice facem în Biserică trebuie să facem pentru Hristos și ca să ajungem la Hristos.
