16/08/2026
BRÂNCOVEANU - EXECUȚIA UNEI DINASTII ȘI TĂCEREA UNEI EUROPE
„Eu nu mi’am pierdut credința. În ea m’am născut și am trăit, în ea vreau să mor.”
( mărturie atribuită Sfântului Constantin Brâncoveanu în tradiția martiriului său )
Astăzi îi prăznuim pe Sfinții Martiri Brâncoveni.
Îi pomenim în biserici. Le aprindem lumânări. Le cântăm troparul. Le rostim numele.
Dar mă întreb dacă, după 312 ani, n’a venit vremea să facem ceva mult mai greu decât pomenirea.
Să înțelegem.
Să înțelegem ce s’a întâmplat cu adevărat în dimineața aceea de august a anului 1714 și, mai ales, ce spune acea dimineață despre noi, cei de astăzi.
Pentru că la Constantinopol, în 15 august 1714, n’a fost executat pur și simplu un domnitor valah devenit incomod Porții.
A fost nimicită, aproape ritualic, o familie conducătoare.
Un tată a fost pus să’și vadă fiii murind înaintea lui.
Unul după altul.
Constantin,
Ștefan, Radu,
Matei și, alături de ei, Ianache sfetnicul.
Și numai după ce lumea lui pământească fusese ucisă sub ochii lui, cinismul avea să se desăvârșească, gâdele decapitându’l și pe tată.
Iar omul acela nu era un oarecare principe al unei provincii uitate la o margine a Europei.
Constantin Brâncoveanu domnise aproape 26 de ani într’unul dintre cele mai primejdioase puncte geopolitice ale continentului. Între Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Rusia în ascensiune, el făcuse ceea ce conducătorii popoarelor mici sunt siliți uneori să facă pentru a supraviețui între marile puteri: negociase, amânase, cumpărase timp, deschisese uși, închisese altele și încercase să păstreze, între imperii, acel lucru fără de care o țară mică moare:
spațiul ei de respirație!
Dar Brâncoveanu nu numai că negociase.
Brâncoveanu construise ca nimeni altul.
A ridicat biserici, monastiri, școli,
tipografii, palate, carte și cultură.
În vremea lui s’a consolidat Academia Domnească de la Sfântul Sava, s’a dezvoltat o extraordinară activitate tipografică, iar întâlnirea dintre tradiția bizantină, sensibilitatea românească și influențele artistice ale epocii a dat naștere acelei sinteze pe care noi o numim astăzi, cam prea simplu, stil brâncovenesc.
Brâncoveanu n’a fost, așadar, numai conducătorul unei țări.
A fost constructorul unei civilizații.
DE CE TREBUIA SĂ DISPARĂ BRÂNCOVEANU?
Aici începe partea incomodă a istoriei.
Constantin Brâncoveanu devenise prea bogat, prea influent, prea bine conectat și, mai ales, prea autonom pentru liniștea unei puteri imperiale care putea tolera multe, dar nu independența reală a unui vasal.
Era numit „Altân Bey” - Prințul de Aur.
Averea lui enormă îi permisese să cumpere timp politic, să susțină Biserica, să tipărească, să zidească, să întrețină relații diplomatice și să transforme Bucureștiul într’un centru cultural important al acestei părți de Europă.
Dar tocmai ceea ce îi dăduse putere avea să devină și una dintre cauzele prăbușirii lui.
Pentru că marile averi stârnesc lăcomii.
Iar autonomia stârnește suspiciune.
Brâncoveanu încerca aproape imposibilul: să păstreze o țară mică vie între trei mari puteri.
N’o putea rupe brutal cu Poarta.
Nu putea ignora Viena.
Nu putea ignora Rusia lui Petru cel Mare.
Așa că făcea ceea ce face uneori diplomația atunci când sabia celuilalt este mai mare decât a ta: negocia cu toți. Promitea prudent. Amâna.
Cumpăra timp.
Încerca să supraviețuiască. El și mai cu seamă țara.
Numai că imperiile nu iubesc niciodată prea mult libertatea vasalilor lor. S’a văzut limpede până astăzi și astăzi se vede la fel de clar.
În 1714 s’a decis și jocul s’a închis.
Brâncoveanu a fost mazilit, ridicat împreună cu familia, dus la Constantinopol și întemnițat la Edicule, cumplita fortăreață a celor Șapte Turnuri. Au urmat luni înfiorătoare de detenție. Umilințe și torturi, între altele pentru aflarea averilor sale.
Apoi a venit fatidicul 15 august.
Nu au ales o zi oarecare.
Adormirea Maicii Domnului.
Și fix ziua în care Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani.
În acea zi neagră politica s’a terminat și a început martiriul.
Pentru că omul politic poate negocia bani.
Poate negocia tributuri.
Poate negocia alianțe.
Poate negocia teritorii.
Poate negocia chiar și umilințe pentru a’și salva țara.
Dar există o frontieră dincolo de care omul nu mai poate negocia fără să înceteze a mai fi el însuși.
Pentru Constantin Brâncoveanu acea frontieră s’a numit:
Hristos. Nicicum altfel.
EUROPA CARE PRIVEA ȘĂGALNIC
Aici ajungem la una dintre întrebările pe care istoria europeană preferă să nu și le pună prea des.
Execuția Brâncovenilor n’a fost o crimă clandestină.
N’a fost făcută noaptea, într’un subsol, departe de ochii lumii. Nu. A fost o demonstrație publică de putere, în capitala unuia dintre marile imperii ale timpului, într’un oraș în care diplomația europeană era prezentă și în care vestea unei asemenea execuții nu putea rămâne un fapt obscur.
Desigur, ar fi nedrept și chiar neistoric să judecăm Europa începutului de secol XVIII exclusiv cu instrumentele morale și juridice ale secolului XXI.
Era o Europă a războaielor.
A execuțiilor.
A persecuțiilor religioase.
A intereselor dinastice.
A alianțelor schimbătoare.
A unei diplomații în care sângele unui principe putea cântări uneori mai puțin decât un tratat.
Dar tocmai de aceea întrebarea rămâne.
Unde începe responsabilitatea celui care privește?
Pentru că există crime săvârșite cu sabia.
Și există în jurul marilor crime tăceri atât de convenabile încât, peste secole, ajung să semene cu niște forme elegante de complicitate.
Europa de astăzi vorbește mult despre memorie.
Și bine face.
Își cercetează războaiele, persecuțiile, colonialismul, totalitarismele, genocidurile, vinovățiile.
Dar memoria devine morală numai atunci când nu este selectivă.
Nu cred că Brâncoveanu trebuie transformat într’un cap de acuzare împotriva Europei contemporane.
Ar fi nedrept și simplist.
Cred însă că Brâncoveanu trebuie reașezat în memoria Europei așa cm i se cuvine.
Pentru că el aparține acestei istorii.
Un principe creștin al unei țări aflate între imperii, un mare constructor de cultură și un actor diplomatic foarte important al epocii sale a fost decapitat împreună cu fiii săi într’un spectacol de putere care trebuia să transmită un avertisment și o lecție tuturor celor care ar fi fost ispitiți să devină prea independenți:
nimeni nu trebuie să devină atât de puternic încât Imperiul să nu’l mai poată controla și îngenunchea.
Numai că aici Imperiul a comis o mare eroare.
L’a îngenuncheat pe Brâncoveanu.
Dar nu l’a putut înfrânge.
Nicidecum.
DAR CE’AM ÎNȚELES NOI, ROMÂNII?
Aceasta mi se pare întrebarea cea mai grea astăzi.
Pentru că înainte de a cere Europei să’și amintească de Brâncoveanu, ar trebui să avem curajul să ne întrebăm: dar noi ne mai amintim? Cât?
Câți copii români știu astăzi cine au fost Constantin, Ștefan, Radu și Mateiaș?
Câți adolescenți ar putea spune ce a construit Brâncoveanu?
Câți înțeleg că stilul brâncovenesc nu înseamnă doar niște pridvoare frumoase, niște arcade și niște coloane sculptate, ci toate acestea și altele multe sunt expresia vie și vizibilă a uneia dintre marile epoci culturale ale istoriei românești?
Și întreb mai ales, câți dintre români mai înțeleg ce înseamnă să’ți vezi copiii murind nevinovați înaintea ta și tu să rămâi drept, neclintit și să nu’ți vinzi credința și țara pentru încă o zi de viață?
Aici Brâncoveanu devine aproape insuportabil pentru omul contemporan.
Pentru că el ne pune înainte una dintre întrebările pe care civilizația confortului încearcă din răsputeri să ni le scoată din minte: există ceva mai important decât propria viață?
Pentru Brâncoveanu, da. Exista.
Pentru fiii lui, da. Exista.
Pentru martiri există întotdeauna.
ȘI BISERICA?
Biserica Ortodoxă Română i’a canonizat în 1992 pe Constantin Brâncoveanu, pe cei patru fii ai săi și pe Ianache sfetnicul, stabilindu’le pomenirea la 16 august.
În 2014, la împlinirea a trei secole de la martiriu, Sinodul a proclamat Anul comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni. Au fost procesiuni, conferințe, simpozioane, publicații și manifestări academice.
Sunt lucruri importante.
Și ar fi nedrept să nu le recunoaștem.
Dar întrebarea mea este alta:
au fost și sunt suficiente?
Nu. Eu cred că nu.
Pentru că un asemenea martiriu nu poate fi administrat numai calendaristic și comemorativ.
Brâncoveanu nu trebuie scos din raclă o dată pe an și purtat în procesiune, apoi așezat la loc până la următoarea sărbătoare.
El trebuie scos, înainte de toate, musai, din uitarea românilor.
Și aici cred că Biserica noastră este singura care are o datorie uriașă pe care n’o poate împlini numai prin festivisme.
Se vorbește mult despre nevoia catehezei.
Dar ce cateheză mai puternică să vrem?
BOR are în Constantin Brâncoveanu una dintre cele mai impresionante punți către generațiile tinere.
Un om fabulos de bogat care n’a făcut din avere dumnezeul său.
Un politician care a cunoscut compromisul diplomatic fără să transforme compromisul în credință.
Un om foarte cultivat care și’a pus averea în slujba școlii, a cărții, a tiparului și a Bisericii.
Un conducător care a ridicat biserici din piatră, dar care, atunci când nicio biserică din piatră nu’l mai putea salva, a descoperit’o pe aceea pe care niciun sultan, niciun imperiu și niciun călău nu i’o puteau lua:
biserica vie din sufletul său.
Ei, exact aici ar trebui să înceapă cateheza.
Exact aici ar trebui să înceapă școala.
Aici ar trebui să înceapă și recuperarea memoriei.
Nu festivisme.
Nu coroane.
Nu discursuri convenționale.
Ci spunându’le copiilor noștri despre această cumplită întâmplare adevărată a unui tată, a unui mare voievod care, într’o dimineață de august, a rămas fără întreaga lui lume, dar care, cu toate acestea, n’a rămas fără Dumnezeu.
Au trecut 312 ani. Imperiul care l’a condamnat și mazilit nu mai există.
Sultanul care a poruncit cu sânge rece și cu conștiința absentă execuția, este astăzi o filă de istorie. Numele lui ca și al călăului aproape că nu mai interesează pe nimeni.
Dar, paradoxal, omul îngenuncheat înaintea sabiei a rămas.
Aceasta este una dintre cele mai stranii sentințe pe care le poate pronunța istoria:
cel care avea puterea să’l ucidă pe Brâncoveanu n’a avut totuși puterea să’l învingă.
I’au luat tronul.
I’au luat averea.
I’au ucis copiii. Pentru ca să nu rămână moștenitori direcți.
I’au tăiat lui însuși capul.
I’au aruncat apoi trupul în apă.
Au făcut, carevasăzică, aproape tot din ceea ce puterea unui om îi poate face altui om.
Vorba acelei replici teribile din Caligula: “Cezare, poți să mă omori, dar nu poți să’mi faci nimic!”
Căci satrapilor le’a scăpat tocmai lucrul pe care voiau să’l zdrobească:
numele lui.
Astăzi nu’l pomenim pe sultan.
Îl pomenim pe Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu.
Nu’l pomenim pe gâde. Îi pomenim pe ceilalți mucenici care au fost uciși atunci. Căci ei mucenici sunt toți. Nu martiri. Termenilor trebuie să li se folosească înțelesul cuvenit.
Apoi noi astăzi nu îngenunchem înaintea imperiului care l’a condamnat pe marele Voievod.
Îngenunchem înaintea Dumnezeului de Care el n’a vrut să se lepede.
Voievodul a pierdut atunci tot ceea ce putea pierde un om pe pământ.
Și tocmai de aceea a câștigat ceea ce niciun imperiu nu’i mai putea lua.
Aceasta este, poate, cea mai strașnică lecție pe care Constantin Brâncoveanu ne’a lăsat’o nouă, românilor:
un popor nu dispare atunci când îi sunt omorâți conducătorii.
Un popor începe să dispară atunci când nu mai știe pentru ce au murit aceia.
Iar dacă va veni o zi în care copiii României NU vor mai ști de ce Constantin Brâncoveanu a ales moartea în locul lepădării de Hristos, atunci să se știe încă de pe’acum: NU otomanii îl vor fi ucis definitiv, pe Constantin Vodă Brâncoveanu și pe fiii săi,
ci noi o vom fi făcut.
Așa.
Text preluat
Cornel Constantin CIOMÂZGĂ
