Parohia “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” Mogliano VE

08/09/2026

07/09/2026

Să ne căim pentru acest pustiu în care ne aflăm. Acolo, fiind la rugăciune, să ne căim înaintea lui Dumnezeu: Doamne, sunt ca un pământ fără de apă, pustiu şi nelucrat, spune psalmistul. Ajută-mă! Coboară harul Tău peste inima mea însetată de Tine! O rugăciune particulară, personală, se poate face atunci, pe loc, în taina inimii tale. Şi un examen de conştiinţă: pentru ce suntem împietriţi? Că de obicei păcatele noastre ne împietresc. Am făcut nişte lucruri rele, avem nişte oameni pe care nu-i putem ierta, inima noastră are un înveliş din acesta gros, din cauza urii împotriva aproapelui nostru. Şi ne rugăm să sfâşie Dumnezeu acest văl, să deschidă iarăşi această inimă: trebuie să o facă permeabilă pentru tot ceea ce se petrece în jurul nostru.

Prin rugăciune sfâşiem nişte văluri sau întunecimi, învelişuri de pe mintea şi inima noastră. În jurul inimii noastre sunt mai multe învelişuri care ne fac pe noi nesimţitori la cuvintele lui Dumnezeu. Însă prin rugăciune, aceste văluri se sfâşie, mintea noastră devine luminoasă, încât trebuie să punem accentul pe această apropiere de Dumnezeu; şi toate celelalte vin aproape automat, aproape firesc în viaţa noastră; de la Tatăl Ceresc vin. Adică, să nu fie goluri în viaţa noastră, rugăciuni numai câte o zi sau câte o clipă, iar restul vieţii petrecut cu celelalte preocupări. Fiecare zi să fie marcată de rugăciune şi de celelalte ascultări, treburi omeneşti, şcolăreşti, studenţeşti. Fără această alternativă, viaţa noastră şchioapătă, e o viaţă bolnavă, o viaţă insuficientă, o viaţă ştirbită. Atunci toată grija lumească putem să o lepădăm. Adică această căinţă pentru păcatele noastre, această rugăciune tainică către Dumnezeu să sfâşie acest val de împietrire, de nesimţire în care suntem cuprinşi atunci.

(Ne vorbeşte Părintele Sofian Boghiu, Editura Vânători, Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 62)

04/09/2026

Pentru a birui gândurile rele, sau fie și doar deșarte, metoda cea mai bună nu este întotdeauna împotrivirea lor directă. Adesea un mijloc mai bun este amintirea măreției gândului cel mai nainte de veci al Tatălui pentru noi. A ști despre noi înșine că, încă mai nainte de zidirea lumii, am fost gândiți ca plinătate a desăvârșirii, este neapărat nevoie pentru a trăi în chip cuvenit.

(Cuviosul Sofronie Athonitul - Vom vedea pe Dumnezeu precum este)

02/09/2026

„Diavolii sunt mulţi, legiuni, împrăştiaţi. Şi atunci, ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, trebuie să intri în locul cel mai ascuns”

În mijlocul zgomotului permanent al veacului, cuvântul lăsat de Părintele Petroniu Tănase devine un far luminos. Mintea omului contemporan este bombardată constant de iluzia informației. Uităm adesea că esența vieții nu stă în acumularea de date, ci în curățirea lăuntrică. Această asaltare zilnică distruge liniștea inimii și ne îndepărtează de prezența lui Dumnezeu. Fără o lucrare atentă de apărare a sufletului, ajungem să trăim doar la suprafața existenței noastre.

De ce apare împrăștierea minții în viziunea Părintelui Petroniu Tănase?

Avertizând asupra capcanelor mediatice moderne, Părintele explică clar pericolul consumului de informație inutilă:

„Imprăştiere teribilă! Au un efect rău. Pentru că, din ceea ce văd, nu capătă cunoaştere. Două lucruri, zic părinţii, sunt absolut necesare pentru mântuire: cunoştinţa şi făptuirea. Insă doar cunoaşterea duhovnicească e folositoare! Cunoaş­terea aceasta inutilă nu are nici un folos. Ce folos are pentru mintea mea? Doar mă împrăştie - căci, vedeţi doar, acestea sunt făcute pentru împrăştiere. De aici se vede că sunt lucruri diavoleşti…”

Tradiția patristică numește această stare de alertă duhovnicească trezvie, adică paza minții împotriva gândurilor străine. Când omul acceptă avalanșa de imagini și știri senzaționale, el își pierde capacitatea de a se aduna în rugăciune. Nu vorbim aici despre o simplă oboseală psihologică sau suprasolicitare nervoasă, ci despre o paralizie spirituală gravă. Demonii folosesc tocmai curiozitatea pătimașă pentru a goli sufletul de har dătător de viață. Astfel, paza minții devine scutul absolut necesar pentru a păstra inima curată.

În viața reală, soluția cere o tăiere curajoasă a surselor de zgomot. Nu putem citi pagini întregi de cancanuri seara și să ne așteptăm la o rugăciune profundă dimineața. Un prim pas practic este limitarea drastică a accesului la rețelele sociale și la emisiunile de dezbatere zgomotoase. Înlocuirea unei ore de ecran cu citirea unui capitol din Sfânta Scriptură aduce pacea pe care lumea nu o poate da. Adevăratul discernământ presupune să alegem conștient ce duhuri lăsăm să ne intre în casă și în minte.

Cum se vindecă inima de demonismul risipirii interioare?

Arătând contrastul dogmatic dintre unitatea divină și haosul demonic, Avva Petroniu ne oferă o definiție profundă a luptei nevăzute:

„Mântuitorul spune: „Eu sunt Alfa şi Omega” - Singurul, Unul Dumnezeu. Diavolii sunt mulţi, legiuni, împrăştiaţi. Şi atunci, ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, trebuie să intri în locul cel mai ascuns, să te întâlneşti acolo cu Dumnezeu. Diavolul însă te împrăştie la nesfârşit în lucrurile din afară, şi nu mai ai timp. Nu mai ai timp pentru tine însuţi, pentru că eşti pulverizat în lucrurile din afară. De aceea, toate lucrurile astea, care vezi că duc în afară, sunt făcute cu scopul precis de împrăştiere.”

Mântuitorul Hristos ne-a învățat să ne rugăm în taina cămării noastre interioare (Matei 6:6), arătând că interiorizarea este singura cale spre comuniune. Împrăștierea este marca demonicului, așa cm vedem în Evanghelie, unde duhurile necurate se numesc pe sine „Legiune” (Marcu 5:9) pentru că sunt multe și aduc divizare. Păcatul nu este doar o simplă greșeală morală, ci o sfâșiere cumplită a unității ființei umane. Aici intervine asceza, ca efort conștient și continuu de a aduna mintea risipită și a o coborî în inimă. Fără acest efort susținut de unificare, viața duhovnicească rămâne o simplă iluzie exterioară.

Pentru omul prins în agitația cotidiană, retragerea în sine pare adesea imposibilă, dar ea se construiește pas cu pas. Este vital să ne creăm momente de tăcere absolută în timpul zilei, fie și pentru doar zece minute. În acel timp, oprim orice dispozitiv, închidem ochii și rostim cu luare-aminte Rugăciunea lui Iisus. Acest exercițiu ne ajută să ne regăsim pe noi înșine și să conștientizăm prezența vie a lui Dumnezeu. Doar așa blocăm brutal procesul de pulverizare lăuntrică pe care lumea modernă îl impune.

Ce efecte devastatoare au știrile negative asupra harului?

Duhovnicul de la Muntele Athos desființează curajos iluzia necesității de a consuma informați despre căderile lumii:

„Presa zilnică vorbeşte numai despre păcate, despre judecata oamenilor, despre rele. Nu-i creştinesc, nu-i folositor. Informaţiile astea la ce-mi folosesc? Să ştiu că s-a făcut omor, că acela-i politician, că s-au bătut, despre război sau despre altele? Mă tulbur degeaba, îmi creează stări sufleteşti inutile, nefolositoare, care mă abat de la scopul meu principal şi mă împrăştie, mă pulverizează permanent. La fel face şi televizorul, şi radioul! Toate au scopul acesta: să-ţi împrăştie mintea - scop inspirat de diavol.”

Cunoașterea detaliată a răului din lume nu ne face mai pregătiți, ci ne întunecă treptat vederea spirituală. Consumul compulsiv de știri tragice generează o falsă compasiune, o stare emoțională trecătoare care nu duce la rugăciune, ci la deznădejde. Sfântul Ioan Scărarul ne învață clar că judecarea aproapelui alungă imediat harul Sfântului Duh din suflet. Citind zilnic despre crime și corupție, mintea este ispitită inevitabil să judece, pierzând dragostea dumnezeiască. Iconomia lui Dumnezeu ne cere să purtăm neputințele aproapelui prin rugăciune tăcută, nu să le disecăm public la televizor.

Cura de dezintoxicare informațională trebuie să devină o regulă de viață aspră pentru orice creștin asumat. Atunci când simțim imboldul pătimaș de a citi titluri senzaționale, să deschidem mai bine Psaltirea. Ne putem informa despre strictul necesar o singură dată pe săptămână, din surse curate, eliminând complet emisiunile de bârfă sau violență. Timpul prețios câștigat astfel trebuie dăruit imediat familiei și faptelor bune, nu lăsat liber pentru alte patimi. Așa reușim să transformăm tulburarea stearpă a minții într-o lucrare aducătoare de pace.

Cum dobândim adevărata cunoaștere prin discernământ spiritual?

Sintetizând soluția patristică absolută pentru mântuire, Părintele Petroniu Tănase explică taina înțelegerii duhovnicești:

„Sfinţii Părinţi spun că omul, ca să ajungă să se apropie mai uşor de Dumnezeu, trebuie să aibă şi cunoaştere duhovnicească, să cunoască raţiunile lucrurilor şi să-şi dea seama pentru ce Dumnezeu a făcut lucrurile aşa, iar nu altfel. Şi cunoaşterea duhovnicească mă ajută pe mine ca, cunoscând raţiunile lucrurilor, să văd modurile virtuţilor; adică, uitându-mă cm se petrec lucrurile, să înţeleg cm să le aplic şi la viaţa mea personală.”

Înțelegerea profundă a realității provine doar din vederea rațiunilor lucrurilor divine, o învățătură centrală lăsată de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Orice lucru creat poartă în sine un sens dumnezeiesc ascuns, o rațiune așezată de Creator din veșnicie. Cunoașterea duhovnicească înseamnă să descoperim acest sens mântuitor, trecând curajos dincolo de materia vizibilă spre voia lui Dumnezeu. Această vedere clară se dobândește exclusiv printr-o viață curățită de patimi, unde voința proprie se supune total ascultării. Astfel, fiecare eveniment din viață devine o școală aspră a virtuții, nu un simplu prilej de poticnire.

Pentru a dobândi acest discernământ salvator, omul trebuie să își analizeze încercările zilnice nu prin prisma ghinionului, ci a pedagogiei divine. Dacă un coleg de muncă ne jignește, rațiunea duhovnicească a acelui moment dificil este exersarea practică a răbdării și a smereniei. Nu trebuie să reacționăm deloc emoțional, ci să ne întrebăm sincer ce virtute așteaptă Hristos să lucrăm în acea clipă. Gândind și acționând astfel, viața noastră devine o liturghie continuă, iar reacțiile noastre capătă greutate veșnică. Această mutare radicală a perspectivei este cheia autentică a transformării interioare.

Calea spre liniștea inimii cere o ruptură radicală de zgomotul veacului, așa cm ne învață Părintele Petroniu Tănase. Nu ne putem hrăni cu otravă mediatică și să așteptăm ulterior roade duhovnicești curate.

Vă îndemnăm să lăsați un comentariu pe pagina Gânduri din Ierusalim, împărtășind cm reușiți să păstrați paza minții în mijlocul agitației de astăzi.

(Chiril Constantin Mănescu)

Sursă bibliografică: Interviu realizat de “Familia ortodoxa” cu Părintele Petroniu Tănase, nr. 3 (26) /2011)

Foto: Părintele Petroniu Tănase / Sursa: Captură video realizată de Gânduri din Ierusalim

02/09/2026

„Ne iubim unii pe alții? O, da, îi iubim pe cei care ne plac. Dar suntem oare pregătiți să acceptăm o persoană dificilă, insuportabilă? Îmi amintesc de o credincioasă din vechea generație, care a venit odată la mine și mi-a spus: „Părinte Antonie, cât timp trebuie să o mai suportăm pe cutare în biserică? Nu puteți s-o scoateți afară? Ne deranjează să ne rugăm în liniște.” I-am răspuns: „Răbdați puțin, se va liniști treptat și se va schimba.” — „Cât trebuie să aștept?” I-am spus: „Va fi greu doar în primii douăzeci și cinci de ani...” Și așa a fost: după douăzeci și cinci de ani, a fost mult mai ușor să ai de-a face cu această femeie. Dar trebuie să fim pregătiți pentru asta: da, Hristos a venit să mântuiască această femeie insuportabilă. Dacă fiecare ar fi fost o ființă minunată, sfântă, precum mine sau dumneavoastră, nu ar fi fost nevoie ca Hristos să se întrupeze și să moară pe cruce. El a venit tocmai pentru acest om, nu pentru mine, dacă eu mă simt atât de minunat...”

Mitropolitul Antonie de Suroj,
„Where Have We Orthodox Failed Our Calling?”, conferință eparhială, Headington, Oxford, 22 mai 1998.

Dacă vă place ceea ce facem și doriți să susțineți proiectul, o puteți face aici:
buymeacoffee.com/adminanthonybloom

01/09/2026

28/08/2026

De aceea, când mă mărturisesc, eu mă învinuiesc de tot răul, pentru că nu aflu în întreaga lume vreun păcat pe care să nu-l fi săvârșit, măcar printr-o atingere de o clipită a minții. Însăși putința unei astfel de mișcări a duhului meu vădește starea mea păcătoasă.

(Cuviosul Sofronie Athonitul - Vom vedea pe Dumnezeu precum este)