Parohia “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” Mogliano VE

16/06/2026

16/06/2026

Ce fel de Dumnezeu ar trebui să căutăm? Un Dumnezeu Viu! cei care caută astăzi, tineri sau bătrâni, creștini sau necreștini, caută o imagine a lui Dumnezeu, o reprezentare a lui Dumnezeu, care nu coincide pe deplin cu imaginea lui Dumnezeu oferită de catehism. Sincer să fiu, Îi mulțumesc Domnului că tinerii caută un Dumnezeu care nu este atât de îngust, de nesemnificativ precum imaginea pe care le-o oferim noi! Acest lucru este valabil nu doar la nivelul catehismului, la un nivel minim, când ne mulțumim să creștem oi blânde, ci și la un nivel mai profund. În secolul al IV-lea, Sfântul Grigorie Teologul spunea că, atunci când am adunat din Sfânta Scriptură, din Tradiție și din experiența Bisericii tot ce se poate ști despre Dumnezeu și am construit toate acestea într-o imagine holistică, oricât de frumoasă ar fi, am construit un idol, pentru că, de îndată ce creăm o imagine a lui Dumnezeu și spunem: „Uite, acesta este Dumnezeul tău”, îl transformăm pe Dumnezeul Viu, dinamic, de neînțeles, infinit de profund, într-un lucru limitat, cu dimensiune umană. La urma urmei, tot ceea ce este revelat are o dimensiune umană, nu există altceva în revelație, altfel ar fi fie infinit de mare, fie infinit de mic, astfel încât să nu putem percepe acest lucru. Tot ceea ce știm despre Dumnezeu aparține zilei de ieri, nu celei de azi și nici celei de mâine. Vreau să spun prin aceasta că nu pot pune în fața mea tot ceea ce știu în acest moment despre Dumnezeu pentru a mă închina Lui: acesta este trecutul, aceasta este granița dintre prezentul și viitorul meu. Dumnezeul în fața Căruia mă închin și mă rog este Dumnezeul a Cărui cunoaștere m-a condus la El, dar stau în fața unui Dumnezeu încă necunoscut mie. Nu trebuie să mă uit înapoi și să privesc din nou și din nou în amintirile mele despre Dumnezeu: caut o întâlnire cu Dumnezeu, oricare ar fi El, stau în fața misterului lui Dumnezeu, nu în fața cunoașterii despre El, dobândită cu greu de-a lungul secolelor trecute.

Mitropolitul Antonie de Suroj

14/06/2026

„Dumnezeu este un ocean nemărginit de prezență nevăzută, simțită de multe ori în inima omului”.
– Arhimandritul Benedict Ghiuș

14/06/2026

Nu demult, un arhiereu mi-a spus că odată cu hirotonia se dă putere: episcopul stăpânește asupra preoților, preotul — asupra poporului.
I-am răspuns:
— În cazul acesta, nu ai înțeles nimic.
Eu am crescut, copil fiind, în Răsărit; tatăl meu era consul în Persia, și îmi amintesc acele pustii uriașe… Mi se înfățișează înaintea ochilor o depărtare nesfârșită, un cer nesfârșit și, în mijlocul lor, un mic grup de făpturi: vreo zece oi și un păstor. În jur sunt și fiare sălbatice, și alte primejdii — orice se poate întâmpla.
Păstorul este la fel de vulnerabil ca aceste biete animale. Deosebirea dintre ei este una singură: el este gata să-și dea viața pentru ele.
Mi se pare că în aceasta constă întreaga pastorație. Nu în a-i învăța pe oameni — desigur, și în a-i învăța —, ci în faptul ca oamenii să știe că tu trăiești pentru ei. Acesta, mi se pare, este cuvântul esențial.
Cu cât este mai puțină putere ierarhică, cu atât este mai bine.
Ceea ce m-a cutremurat în Biserică, atunci când am întâlnit-o pentru prima dată, a fost tocmai acest lucru: preoții Îi slujeau lui Dumnezeu și își dădeau viața pentru noi. Trăiau flămânzi, trăiau în frig.
Îmi amintesc că odată, la Paris, am venit la Metocul Sfinților Trei Ierarhi, iar vlădica Veniamin Fedcenkov zăcea pe coridor, pe podeaua de piatră, acoperit cu mantia sa monahală.
L-am întrebat:
— Vlădică, ce faceți aici?
— Știi, în chilia mea nu mai este loc.
— Cum adică?
— Pe pat este un sărac, pe saltea — altul, pe covor — al treilea, pe păturile mele — al patrulea; iar chilia e mică, așa că a trebuit să ies pe coridor.
Iată, pentru mine, aceasta este pastorația.

Mitropolitul Antonie de Suroj,

„Să fim Biserică — liturgic, teologic, emoțional”
Noiembrie 2002

13/06/2026

Nenumărate sunt formele în care se ivește mândria, dar acestea toate scâlciază chipul lui Dumnezeu în om. În afara lui Hristos, fără Hristos, tragismul istoriei pământești a omenirii este de nerezolvat. Atmosfera pământului este îmbibată de mirosul sângelui. Zilnic lumea întreagă se hrănește cu vești despre ucideri sau despre chinurile celor biruiți în ciocniri fratricide. Întunecații nouri ai urii ascund de la privirile noastre Lumina cerească. Oamenii singuri își zidesc propriul iad. Nu fără deplină schimbarea noastră, prin pocăință, va veni izbăvirea lumii: ”izbăvire” din cel mai cumplit dintre toate blestemele – războiul. Smeritului purtător al iubirii îi este mai de dorit a fi omorât decât a omorî.
(Cuviosul Sofronie Athonitul – Vom vedea pe Dumnezeu precum este)

12/06/2026

10/06/2026

Mândria este acel întunecat hău fără de fund, în care s-a afundat omul în căderea sa. Înclinând spre ea de bunăvoie, el a orbit duhovnicește și s-a făcut neputincios a-i recunoaște prezența în mișcările inimii și ale minții. Numai Lumina cea nefăcută, pogorându-Se peste noi, din credința în Dumnezeirea lui Iisus Hristos, face cu putință a zări esența metafizică a mândriei. Harul Duhului Sfânt luminează inima omului și el descoperă înlăuntrul său prezența unei tumori maligne care îi aduce moartea. Cel care a trăit experiența iubirii Dumnezeiești, în chip firesc se scârbește de mirosul specific, otrăvitor, cu care este îmbibată patima mândriei. Despărțindu-l de Dumnezeu, mândria face ca omul să se închidă în propriul său cerc. Cel mândru, oricât de dăruit ar fi din punct de vedere intelectual, pururea și pentru totdeauna va petrece în afara iubirii atot-îmbrățișătoate a lui Hristos. Îmbătat în Rai de îndulcirea otrăvii autoîndumnezeirii luciferice, omul a înnebunit și s-a făcut prizonierul iadului. Întors întru sine, ca și către un centru, mai devreme sau mai târziu, el se va izbi de chinuitoarea nimicnicie: cea dintru care fusese chemat de către Făcătorul în această viață. Întorcându-se în afara sa, spre a afla compensație în lumea înconjurătoare, el se face jertfa a toată pervertirea, devine în stare de orice nelegiuire.

(Cuviosul Sofronie Athonitul – Vom vedea pe Dumnezeu precum este)

09/06/2026

Văzând ispitele, suntem cuprinși de un fel de lașitate tragică. Dar nu este așa! Chiar dacă te-ai lupta o mie de ani în mijlocul păcatului pentru a-l birui, tot vei intra în Împărăția Cerurilor, fiindcă însăși nevoința ta arată că dorești Raiul, iar Dumnezeu îi dăruiește omului ceea ce dorește cu adevărat în adâncul inimii sale.

Prin urmare, nu atât ceea ce fac este hotărâtor, cât ceea ce voiesc și ceea ce mă străduiesc să dobândesc. De aceea, să nu te temi și să nu te tulburi dacă vezi că astăzi ești păcătos. Astăzi, da, sunt păcătos, însă nu mă despart de Dumnezeul meu, ci mă rog Lui să-mi vină în ajutor și să mă întărească. Oricât ne-am dori altfel, în sânul Bisericii vor viețui împreună și cei drepți, și cei păcătoși; și sfinții, și cei stăpâniți încă de patimi. Dar sfântul poate cădea mâine, iar omul pătimaș poate atrage privirea cea milostivă a lui Dumnezeu și, poate chiar mâine, să se facă sfânt. Vă aduceți aminte cât de minunat spune prorocul Isaia: „Lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară” (Isaia 11, 6).

Și, în cele din urmă, să nu uităm că nu noi suntem cei care biruim patimile. Poți oare să-ți pui mâna în propria inimă și să o schimbi? Nu poți. Poți să pătrunzi în adâncul sufletului tău și să-l prefaci? Nu poți. Numai Dumnezeu poate face aceasta. Patimile sunt alungate prin lucrarea harului dumnezeiesc. Uneori spunem: „Dumnezeul meu, cm voi reuși să tai această patimă?”. Dar tu nu ai nimic de tăiat prin puterea ta; Dumnezeu este Cel Care o va lua de la tine. Oricât ai voi și oricât te-ai osteni prin propriile puteri, nu vei putea săvârși nimic fără El. După cm spune un sfânt: „Smulgerea păcatului și a răului care îl însoțește se săvârșește numai prin puterea dumnezeiască”.

Așadar, păstrează-ți pacea și îmbărbătează-te! Nu poate oare Dumnezeu să îndepărteze patima ta? Desigur că poate. Și, de vreme ce El te-a chemat la viața cea virtuoasă și la sfințenie, El Însuși va săvârși această lucrare. Iar tu nevoiește-te cât poți și cât dorești; luptă-te toată viața, nu atât pentru a-ți tăia singur patimile, cât pentru a-I arăta lui Dumnezeu dragostea ta și dorința de a-I aparține întru totul.

Gheronda Emilianos Simonopetritul

08/06/2026

„𝐴𝑐𝑒𝑎𝑠𝑡𝑎 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑏𝑢𝑛𝑎𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑙𝑢𝑖 𝐷𝑢𝑚𝑛𝑒𝑧𝑒𝑢 𝑐𝑎 𝑖𝑛 𝑐𝑙𝑖𝑝𝑎 𝑖𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑒 𝑖𝑛𝑡𝑜𝑎𝑟𝑐𝑒 𝑜𝑚𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑝𝑎𝑐𝑎𝑡𝑒𝑙𝑒 𝑙𝑢𝑖, 𝑖𝑙 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑐𝑢 𝑏𝑢𝑐𝑢𝑟𝑖𝑒 𝑠𝑖 𝑛𝑢-𝑖 𝑚𝑎𝑖 𝑠𝑜𝑐𝑜𝑡𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑎𝑐𝑒𝑙𝑒 𝑝𝑎𝑐𝑎𝑡𝑒, 𝑝𝑟𝑒𝑐𝑢𝑚 𝑠-𝑎 𝑠𝑐𝑟𝑖𝑠 𝑖𝑛 𝐸𝑣𝑎𝑛𝑔ℎ𝑒𝑙𝑖𝑎 𝑑𝑒𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑓𝑖𝑢𝑙 𝑚𝑎𝑖 𝑡𝑎𝑛𝑎𝑟”.

Cât de bun este Dumnezeu! Ce Dumnezeu avem și ce facem noi! Îndată ce se pocăiește cineva, Dumnezeu îi uită păcatele, îl primește, îl îmbrățișează cu bucurie și nu-i mai socotește acele păcate, nu-l judecă și nu-l întreabă despre păcatele pe care le-a făcut.

Vin unii să se spovedească și dă-i, și dă-i... cu detaliile: am făcut asta, alta, să vă mai zic și cealaltă ca să-mi iasă din cap. Desigur îi ascultăm, pentru că, dacă nu-l asculți pe vreunul și îi spui: Bine, știam asta, vei vedea că i se întunecă sufletul. Adică nu-l interesează cu adevărat ce vrea Dumnezeu, ci să-și facă treaba lui, să le spună pe toate, să simtă că s-a lămurit subiectul, să-L înșele pe Dumnezeu.

Dumnezeu însă nu întreabă despre trecutul tău. Te primește. Când? Când te vei pocăi. Vedeți ce frumos spune: „Aceasta este bunătatea lui Dumnezeu că în clipa în care s-a întors omul de la păcatele lui”. Nu spune când încetează să păcătuiască, ci când se întoarce. Ai vizitat o casă străină și te-ai întors la casa ta. Ai lăsat-o pe cea străină. Omul adică simte că nu mai are nici o legătură cu ceea ce a făcut înainte. Atunci începe adevărata viață. Atunci încep drepturile noastre înaintea lui Dumnezeu. Dar în măsura în care nu ne-am întors, ci încă mai cădem în gânduri, dorințe, voiri, înseamnă că bunătatea lui Dumnezeu, dragostea Lui este ceva nefolositor pentru noi, pentru că nu poate să ajungă până la inima noastră.

Gheronda Emilianos Simonopetritul