02/03/2026
SFATURI PENTRU O SPOVEDANIE FĂCUTĂ CORECT
Din nou post, din nou spovedanii, din nou scuze și justificări, în locul smeritului "am greșit, îmi pare rău". O să vă enumăr mai jos câteva reguli pe care eu le repet în posturi cu răbdare grupurilor de enoriași după citirea molitfei de spovedanie. Aceste reguli le repet mereu ca să putem să fim mai operativi cu mărturisirea păcatelor, să nu adormim acolo, sub epitrahil. Pentru aceaste reguli dețin dreptul de copyright. Era o glumă, bineînțeles.
1. Spovedania corectă este spovedania scurtă. Dacă e lungă înseamnă că ne pierdem în detalii inutile.
2. Spovedania corectă se face folosind verbele la timpul perfect compus, nu la prezent. Adică nu zici niciodată "clevetesc, judec și îl osândesc pe aproapele", ci "am clevetit, am judecat și l-am osândit pe aproapele". Folosirea timpului trecut înseamnă că noi am terminat-o cu păcatul și că am luat hotărârea de a nu-l mai repeta, în timp ce utilizarea prezentului presupune obișnuirea cu păcatul și normalizarea lui în viața noastră.
3. La spovedanie folosim verbele la persoana întâi singular, nu la plural! Nu zicem: "clevetim, judecăm și osândim", ci "am clevetit, am judecat și am osândit". La spovedania mea eu nu mă refer la alte persoane, ca să-mi justific propriile mele căderi, ci sunt singur în fața lui Dumnezeu. Altfel, în loc să transform mărturisirea păcatelor într-un moment de umilire înaintea lui Dumnezeu, eu mă trezesc clevetind chiar și atunci, în timpul spovedaniei! La judecata particulară a sufletului ne vom prezenta singuri singurei în fața Dreptului Judecător. Așa să fie și la spovedanie, vă rog frumos.
4. La spovedanie se spun păcatele, nu problemele vieții. Nu există dezlegare de probleme, ci numai de păcate. În timpul anului, când reușești să treci pe sub epitrahil, poate mai strecori câte ceva despre viața ta privată, dar atunci când în urma ta așteaptă lumea la coadă, nu te apuci să vorbești despre soacră, cumnate sau despre colegi de muncă ori despre vecini. În general spui doar că ai avut mici conflicte care ți-au produs tulburare în suflet și că în urma acelor altercații ai rămas cu râcă în inimă. Spui că ai vrea să-i ierți din toată inima pe cei care te-au supărat, dar că nu reușești acest lucru. Atât, nimic mai mult.
5. La spovedanie înșiri păcatele fără justificări. Nu dai detalii de ce și pentru ce. Căci dacă te justifici în fața lui Dumnezeu înseamnă că nu ești convins cu adevărat că ai greșit. Tot ceea ce Dumnezeu a poruncit să nu faci, iar tu ai făcut, tot ceea ce Dumnezeu a poruncit să nu zici, iar tu ai zis, tot ceea ce Dumnezeu a poruncit să faci, iar tu nu ai făcut, tot ceea ce Dumnezeu ți-a poruncit să spui, iar tu ai tăcut, reprezintă PĂCAT. Fără justificări. De aia te-ai dus la preotul duhovnic, să spui și să fii iertat. Dacă nu, stăteai mai bine acasă.
6. Nu aștepta ca preotul să-ți scoată cuvintele cu cârligul din gură. Este spovedania ta, nu a lui! Nu te-ai așezat sub epitrahilul duhovnicului ca să începi un șir plictisitor de "ăăă"-uri, ci ca să spui ceva concret. Că obosesc săracii preoți tot scormonind în memorie întrebări pentru enoriași. Nu este vina mea dacă tu vii la spovedanie nepregătit. Este indicat să-ți faci o foiță acasă, unde să scrii păcatele pe care ți le amintești, începând cu cele "pe care nu ai vrea să le spui" (Părintele Calistrat). Cele mai incomode păcate se spun la început.
7. Nu te mai jena atâta că-i spui din nou preotului păcatele mărturisite cu alte ocazii. Preotul nu este judecător, ci doctor. Repetarea anumitor păcate demonstrează cronicizarea lor. Acelea sunt patimile tale, bolile tale duhovnicești cronice. Acolo trebuie să insiști, să fii mai atent cu tine însuți. Dar nu te rușina de duhovnic. La rândul nostru și noi, preoții, le avem pe ale noastre. Un preot nu se supără, ci se mâhnește atunci când aude mereu acelea�
