04/09/2026
„Nu poate greși un copil cât poate ierta un părinte care i-a dat viață.”
Poate că una dintre cele mai mari minuni pe care Dumnezeu le-a lăsat pe pământ este inima unui părinte. O inimă care se bucură înainte ca pruncul să știe ce înseamnă bucuria, care plânge pentru el înainte ca el să înțeleagă ce este durerea și care, de multe ori, iartă înainte ca acel copil să apuce să spună: „Iartă-mă!”
Copiii cresc. Și odată cu ei cresc și grijile. Când sunt mici, ne temem să nu cadă și alergăm să-i ridicăm. Când sunt mari, căderile lor nu mai sunt în genunchi. Sunt alegeri greșite, cuvinte spuse la mânie, drumuri nepotrivite, oameni nepotriviți, depărtări, tăceri și uneori răni pe care chiar ei le fac celor care i-au iubit cel mai mult. Și poate că nimic nu doare mai tare decât să fii rănit de propriul copil. De copilul pentru care ai stat nopți nedormite, pentru care ai muncit, ai renunțat la tine, te-ai rugat și ai fi dat orice numai să-i fie bine.
Dar aici începe taina iubirii de părinte: poți fi supărat, poți plânge, poți să nu fii de acord cu ceea ce face copilul tău, îl poți mustra și îi poți spune adevărul, dar undeva, în adâncul sufletului, rămâne mereu o ușă deschisă. Pentru că un părinte adevărat nu spune: „Ai greșit, nu mai ești copilul meu.” Spune: „Ai greșit, m-ai durut, poate m-ai dezamăgit, dar tot copilul meu ești.”
Sunt părinți care adorm cu telefonul lângă ei așteptând un mesaj de la un copil care nu mai sună. Sunt mame care spun că sunt bine, dar plâng când rămân singure. Sunt tați care nu știu să-și arate lacrimile, dar ar da ani din viața lor numai să-și vadă copilul întorcându-se acasă. Sunt bunici care încă păstrează fotografii, haine și amintiri și care nu cer nimic altceva decât să audă o dată: „Ce mai faci?”
De aceea, cât îi mai avem pe părinți, să nu le încercăm iubirea până la capăt. Da, părinții iartă mult. Uneori iartă lucruri pe care nimeni altcineva nu le-ar ierta. Dar și inimile lor se frâng. Și chiar dacă iartă, unele răni rămân acolo, ascunse sub zâmbetul cu care ne întâmpină de fiecare dată.
Iar dacă ești părinte și copilul tău a greșit, nu confunda iertarea cu aprobarea greșelii. Spune-i adevărul. Îndreaptă-l cât poți. Roagă-te pentru el. Dar nu înceta să-l iubești. Poate că într-o zi, tocmai faptul că a știut că are unde să se întoarcă îl va salva. Uneori omul se ridică nu pentru că nu a căzut foarte jos, ci pentru că undeva a rămas cineva care încă îl așteaptă.
Și poate tocmai de aceea Dumnezeu a ales imaginea Tatălui ca să ne vorbească despre iubirea Sa. Fiul risipitor a plecat, a risipit, a greșit și s-a îndepărtat. Dar când s-a întors, tatăl nu l-a așteptat cu o listă de reproșuri. L-a văzut de departe și a alergat spre el.
Așa este dragostea adevărată: nu spune că răul este bine, dar nici nu lasă greșeala să aibă ultimul cuvânt.
Poate că nu poate greși un copil cât poate ierta un părinte care i-a dat viață. Dar niciun copil n-ar trebui să uite că, dincolo de toate lucrurile pe care le primește de la părinți, cea mai mare avere este să mai aibă cui spune „mamă” și „tată”.
Sunați-i cât încă răspund. Îmbrățișați-i cât încă îi puteți cuprinde în brațe. Cereți-le iertare cât încă vă pot spune: „Te-am iertat.” Și dacă sunteți părinți, rugați-vă pentru copiii voștri chiar și atunci când nu vă mai ascultă. Poate nu mai ajunge cuvântul vostru la inima lor, dar rugăciunea unui părinte poate ajunge acolo unde niciun cuvânt nu mai poate ajunge.
Doamne, dă-le părinților puterea de a ierta, copiilor înțelepciunea de a nu răni și tuturor familiilor harul de a nu lăsa nicio greșeală să fie mai puternică decât iubirea. 🙏
Preot Dan Florin.
