02/09/2026
Când lianele sufocă trunchiul sau când ne obișnuim cu ceea ce ne sufocă
Mă plimbam mai deunăzi prin unul dintre parcurile de lângă catedrala din Enfield, împreună cu familia. Nu căutam nimic anume, aveam nevoie doar de puțin aer și de liniște. Și totuși, la un moment dat, m-am oprit în loc.
În fața mea erau câțiva copaci pe care nu-i pot uita nici acum. Nu erau căzuți, nici uscați. Aveau încă frunze verzi, semn că viața nu-i părăsise. Dar trunchiurile lor erau strânse de liane groase, încolăcite ca niște frânghii de marină. Am stat mult și i-am privit. Am scos telefonul și i-am fotografiat, deși știam că nicio fotografie nu poate reda pe deplin ceea ce simți când vezi așa ceva de aproape.
Recunosc că primul meu gând nu a fost unul duhovnicesc. A fost pur și simplu milă. Milă de un copac. Poate sună ciudat, dar așa a fost. Abia apoi, mergând mai departe pe alee, a venit și al doilea gând, cel care nu mi-a mai dat pace: copacii aceștia seamănă cu noi.
Pentru că, dacă suntem sinceri cu noi înșine, nicio patimă din viața noastră nu a apărut dintr-odată. Niciuna nu a venit cu zgomot, anunțându-se. Toate au început mărunt. O nemulțumire pe care nu am luat-o în seamă. O judecată pe care am repetat-o până a devenit obicei. O supărare pe care am tot amânat să o iert, spunându-mi că „nu e momentul acum". O mândrie pe care am numit-o, elegant, „demnitate". Fiecare părea un fleac și cam așa pare mereu, la început. Și liana, când e subțire, pare inofensivă, copacul nici nu o simte. Până în ziua în care nu se mai poate desprinde de ea.
M-a mișcat mai ales faptul că acei copaci încă trăiau. Se vedeau frunzele verzi printre ramurile încâlcite. Dar se vedea și cât îi costă. Câtă putere se duce nu în creștere, ci în simpla supraviețuire. Și m-am gândit la câți oameni cunosc că exact așa arată lucrurile: pe dinafară totul pare în ordine, omul muncește, zâmbește, e prezent. Dar pe dinăuntru aproape toată puterea se consumă în lupta cu ceva ce nimeni nu vede. O rană veche. Un gând care roade. O neiertare purtată ani de zile ca o piatră în buzunar.
Bolile trupului le luăm în serios. Mergem la doctor, facem analize, ne îngrijorăm. Bolile sufletului, în schimb, le lăsăm să se așeze. Ne obișnuim cu ele. Și aceasta este poate cea mai mare viclenie a vrăjmașului: după o vreme, nici nu-l mai vedem ca pe ceva străin. Liana pare că face parte din copac. Omul ajunge să spună „așa sunt eu" despre lucruri pentru care Dumnezeu nu l-a zidit deloc. Nimeni nu a fost creat pentru mânie, pentru invidie, pentru deznădejde. Acestea nu sunt firea noastră. Sunt ceea ce s-a lipit de ea.
Și totuși, nu cu acest gând am plecat din parc. Am plecat cu frunzele acelea verzi în minte. Pentru că ele spuneau ceva: încă nu s-a terminat. Copacul trăiește, rădăcina primește hrană. Iar dacă un grădinar priceput (dacă îl are primăria de care aparține parcul din Enfield!) ar veni și ar tăia, cu răbdare, legătură după legătură, copacul acela și-ar reveni. Nu peste noapte, dar și-ar reveni!
Cred că la fel lucrează Dumnezeu cu noi. Nu vine să taie copacul împreună cu lianele. Vine să desprindă, încet și cu o răbdare pe care rareori o merităm, ceea ce nu ne aparține cu adevărat. Uneori doare – orice desprindere doare, mai ales când legătura e veche. Dar mâna Lui nu rănește ca să piardă, ci curăță ca să vindece. Pocăința, rugăciunea, Spovedania nu sunt formalități, ci exact acest lucru: momentele în care ne lăsăm eliberați de ceea ce singuri nu mai putem desface.
Am plecat din parc cu o întrebare pe care mi-o pun și acum, în timp ce scriu aceste rânduri. Nu despre copaci, ci despre mine, despre tine. Care sunt lianele pe care le-am lăsat să crească în jurul propriei noastre vieți? Și de câtă vreme le tot spunem că sunt neînsemnate? Am înțeles ieri un lucru: uscarea sufletului nu începe în ziua în care omul cade. Începe în ziua în care nu mai observă ce-l sufocă. Iar vindecarea începe simplu, aproape neobservat – în clipa în care vezi adevărul, îl recunoști cu smerenie și Îi dai voie lui Dumnezeu să lucreze. Câtă vreme mai e o frunză verde, un pic de sevă, nimic nu e pierdut! Poate de aceea Biserica ne pune pe buze această mărturisire smerită: "Din tinerețile mele multe patimi se luptă cu mine; ci Însuți mă sprijinește și mă mântuiește, Mântuitorul meu." Copacul nu se poate dezlega singur de lianele lui. Dar nici nu trebuie, este de ajuns să se lase pe mâna Grădinarului!
Pr. Constantin Popescu
Parohia "Sf. Gheorghe" Londra.
