09/04/2026
Cuvant pentru Denia de Joi
„Ați venit cu lumânări. Dar cu ce ați venit la suflet?”
Dragii mei, seara asta nu e o seară oarecare. E seara când Biserica ne oprește din goană și ne pune în față o întrebare pe care toți o evităm: „Unde ești, omule? Unde ți-e inima acum, când Hristos e legat?”
Ne înghesuim la denie. Avem grijă să nu ni se stingă lumânările. Facem cruce mare. Și ne uităm la icoană. Dar, dragii mei, dacă am face puțin liniște în noi, am auzi ceva îngrozitor: bătăile inimii lui Hristos. Că El, de fapt, acum bate la ușa noastră. Și noi – ca Iuda – Îl vindem mai departe.
Să vă spun drept: ne place să-l blestemăm pe Iuda. „Vai de tine, Iuda, ce-ai făcut!” Și uite că pe urmă ieșim din biserică, și în pragul ușii, pe cine vindem noi? Pe Hristos din fratele nostru. Pe Hristos din cel flămând. Pe Hristos din cel care ne-a greșit. Da, așa suntem. Vrem iertare pentru noi, dar nu dăm iertare la nimeni.
Seara asta, în grădina Ghetsimani, Hristos S-a rugat până la sânge. Și ucenicii dormeau. Și noi, dragii mei, suntem adormiți. Adormiți în confort, adormiți în “lasă că merge și așa”, adormiți în frica de a ne asuma crucea. „Doamne, eu vreau Învierea, dar nu vreau Vinerea. Doamne, eu vreau Paștele, dar nu vreau Patimile.”
Nu se poate, fraților! Nu se poate să ajungi la lumină fără să treci prin întunericul ăsta sfânt al Marelui Joi.
Uitați-vă la Petru. Ce Petru mândru! „Doamne, cu Tine până la moarte!” Și peste câteva ceasuri, o slujnică l-a făcut să se lepede. Așa suntem și noi: eroi la lumina lumânărilor, dar la prima bătaie de vânt a vieții, fugim.
Atunci ce facem seara asta? Nu mai stați să vă uitați la cel de lângă voi ce lumină are. Priviți-vă pe voi. Întrebați-vă: dacă aș fi fost acolo, în curtea lui Caiafa, aș fi stat lângă Hristos? Sau aș fi fugit ca ceilalți? Și răspunsul doare.
De aceea, în seara asta, Biserica nu ne dă un cuvânt mângâietor. Ne dă o oglindă. Ne arată ce-am făcut din Hristos: L-am bătut cu vorba rea, L-am împuns cu nepăsarea noastră, I-am pus cunună de spini din grijile noastre cele deșarte.
Și totuși, priviți-L! Tacut. Legat. Nu deschide gura. De ce? Pentru că, dragii mei, Hristos Se face tăcere ca să ne poată auzi pocăința. Așteaptă să spunem, măcar acum, în noaptea asta: „Doamne, iartă-mă! Eu sunt Iuda, eu sunt Petru, eu sunt mulțimea care țipă. Dar Tu, Doamne, spune-mi un cuvânt și mă voi vindeca.”
Țineți lumânările să nu vi se stingă. Dar mai țineți încă ceva: sinceră pocăință. Că dacă plângem cu adevărat pentru Hristos, atunci la miezul nopții Învierii, vom pricepe de ce a meritat. De ce a meritat să ne iubească atât de nebunește.
Doamne, îndelung răbdătoare, miluiește-ne pe noi, cei fără de căpătâi! Amin.
