30/03/2026
Gânduri de Sfintele Paşti, în anul Mântuirii 2026
https://ortodoxia.de/sfintele-pasti-in-anul-domnului-2026-2/
„Piatra cea din unghi o acoperă piatra tăiată şi pe Domnul Îl pune în groapă un muritor. Înfioară-te, de acum pământule!” (Denia din Vinerea Mare din Săptămâna Sfintelor Patimi – Prohodul Domnului, Starea a 2-a, strofa 31).
Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne apropiem de noaptea plină de sfânta taină a Învierii Domnului Iisus Hristos, în care viaţa triumfă asupra morţii şi harul şi iubirea lui Dumnezeu se revarsă din mormânt, peste toată făptura.
În ultimele cincizeci de zile de trăire duhovnicească mai deosebită, în care am împletit postul cu rugăciunea şi ne-am luat răgaz să ne cercetăm pe noi înşine mai îndeaproape, ne-am recunoscut şi mărturisit greşelile mari şi mici, precum şi „cele de toată ziua”, ca astfel, cu inimile înnoite în Sfânta Taină a Spovedaniei, să participăm la Ospăţul Stăpânului, gustând cu vrednicie din „pâinea cea cerească şi din paharul vieţii”, pentru a deveni „Fii ai Învierii şi ai vieţii celei veşnice” şi cu aceasta, să se înveşnicească în sufletele noastre bucuria Învierii lui Hristos şi a învierii noastre.
Slujbele din Săptămâna Sfintelor Patimi – zguduitoare opere dramatice despre istoria mântuirii noastre în Hristos – ne-au oferit prilejul, să trăim mai intens evenimentele centrale legate de actul mântuirii – patimile, moartea şi Învierea Domnului, să înţelegem mai îndeaproape preţul şi dimensiunea darului sfânt, aducător de mântuire, oferit de Dumnezeu omului, din iubire, prin Taina Sfintelor Paşti, şi au reînviat în sufletele noastre sentimente de bucurie, mulţumire şi recunoştinţă pentru binefacerile lui Dumnezeu.
În Sfintele Scripturi stă scris, că Iisus Hristos, deşi Fiul lui Dumnezeu, nu Şi-a păstrat privilegiul dumnezeirii (slava şi puterea dumnezeiască) numai pentru Sine, ci, din iubirea faţă de lume, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se, S-a deşertat (kénosis) de bună voie de dumnezeirea Sa, a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, dar fără de păcat, a primit să pătimească şi să moară pe cruce, ca prin moartea Sa, să omoare moartea şi să şteargă urmările păcatului trufiei lui Adam, care nu era Dumnezeu, dar voia să fie Dumnezeu (comp. Filipeni 2, 6-11).
S-a pogorât până la iad – „întru cele mai de jos ale adâncului”, a zdrobit puterea iadului şi a sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau legat pe Adam cel căzut, cu tot neamul omenesc; a treia zi a înviat „ca un biruitor, pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând, şi a dat lumii spre mântuire, Paştile nestricăciunii − ÎNVIEREA.
Pentru aceea Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 9-11; comp. Isaia 45,23).
Aşa glăsuiesc Scripturile despre Sfatul Tainic al lui Dumnezeu, cu privire la mântuirea oamenilor, prin întruparea, patimile, moartea şi Învierea Fiului Său, Domnul Iisus Hristos.
În Sfintele Scripturi stă scris că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit la oameni cu chip de om, întrupându-Se din Sfânta Fecioară Maria, ca să împlinească Legea Veche cu Învăţătura Sa (comp. Matei 5,17).
El a săvârşit fapte minunate, pe care numai Dumnezeu le putea face; a fost judecat, chinuit, batjocorit şi răstignit, a murit pe cruce, a fost îngropat în mormânt pecetluit şi păzit de ostaşi, ca nu cumva trupul Lui, lipsit de viaţă, să fie sustras (furat) de ucenici, ca mai apoi să se spună şi să se creadă că El a înviat.
După Vinerea cea Mare, când se credea că orice speranţă este zadarnică, că „Soarele cel mai înainte de soare a apus în mormânt” definitiv, mort fiind cu trupul („cu trupul adormind, ca un muritor” – Luminânda Paştilor), a treia zi, în prima zi a săptămânii – Duminică – Ziua Domnului şi Ziua Învierii, „cutremur mare s-a făcut, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra de pe mormântul pecetluit şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28,2-3).
Soldaţii care străjuiau mormântul pecetluit s-au înspăimântat şi au rămas muţi de uimire, ca şi când ar fi fost morţi (Matei 28,4).
În chip minunat, Iisus S-a eliberat de giulgiurile cu care fusese înfăşurat (Ioan 20, 1-10), a ieşit din mormânt şi, împreună cu îngerul, a stat pe piatra răsturnată, la locul unde i-au întâlnit Femeile Mironosiţe (Luca 24,1-4; Ioan 20,12), cărora le-a fost împărtăşită vestea triumfului Vieţii asupra morţii – „Hristos a înviat!” (Matei 28,6; Marcu 16,6; Luca 24,6; vezi şi Ioan 20, 13-18). Mironosiţele au spus ucenicilor, să nu-L mai caute pe Domnul printre cei morţi, ci să meargă să-L întâlnească în Galilea, în patria Sa, unde El va rândui ultimele învăţături de trebuinţă, pentru viitorul lumii (Matei 28,7; Marcu 16,7).
„Cu trupul adormind, ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând; Paştile nestricăciunii, lumii de mântuire” (Luminânda Praznicului Învierii Domnului).
Realitatea Învierii lui Hristos, deşi menţionată repetat în cărţile Sfintei Scripturi, a fost dincolo de experienţa, de aşteptările şi de puterea de înţelegere a oamenilor de atunci. Înşişi ucenicii Domnului şi poate şi unele dintre Mironosiţe, toţi cei care fuseseră martorii învierii fiului văduvei din Nain (Luca 7,12-15), a fiicei lui Iair (Matei 9,18, 23-26; Luca 8,41-56; Marcu 5, 22-43) şi a lui Lazăr din Betania (Ioan 11, 1-44), se îndoiseră de Învierea Domnului (Matei 28,17).
Ucenicii erau pescari din Galileea, bărbaţi simpli, dar cu picioarele pe pământ şi nici pe departe nişte oameni exaltaţi. Dimpotrivă. Ceea ce le lipsea, era credinţa în Înviere. Femeile au fugit de la mormânt, „fiind cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” (Marcu 16,8) probabil, să nu fie acuzate de histerie sau sminteală, cm dealtfel s-a şi întâmplat (Luca 24,11).
Nici Maria Magdalena nu aflase credinţa cea adevărată în Înviere. Tristă şi nedumirită, stătea în faţa mormântului gol şi plângea. Se întreaba dacă nu cumva grădinarul luase trupul lui Iisus şi-L dusese la un loc ştiut numai de el, ca mai apoi să-L confunde pe Iisus cel Înviat cu grădinarul (Ioan 20,15).
Ucenicii stăteau cu uşile încuiate, de frica iudeilor (Ioan 20,19); unii dintre ei se îndoiau (Matei 28,17), alţii pur şi simplu nu credeau (Marcu 16,11, 13) vestea Învierii Domnului, adusă de către Mironosiţe, părându-li se „ca o aiureală” (Luca 24,11), iar alţii s-au înspăimântat, crezând că văd duh (Luca 24,37).
Nici mormântul deschis şi gol (Matei 28,9; Marcu 16,9), nici vestea: „am văzut pe Domnul!” (Ioan 20,18) nu au fost suficiente, pentru ca ucenicii să vadă şi să creadă realitatea Învierii Domnului Hristos. Trebuia să fie însoţiţi şi ajutaţi pe drumul cunoaşterii, să depăşească graniţa orizontului credinţei lor, în înţelesul clasicului: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9,24).
Petru şi Ioan, înainte de a crede cuvintele Mironosiţelor, au alergat la mormântul Domnului, să vadă cu ochii lor şi să creadă în Învierea Lui (Matei 28,9; Marcu 16,9), cm însuşi Sfântul Ioan Evanghelistul mărturiseşte despre sine zicând: „Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosie întâi la mormânt şi a văzut şi a crezut” (Ioan 20,8).
Cei doi ucenici – Luca şi Cleopa, trişti şi îndureraţi, în drum spre Emaus, vorbeau despre cele întâmplate în Ierusalim cu Învăţătorul lor, pe care ei L-au crezut a fi fost Mesia, dar cu a Cărui moarte li s-au spulberat şi speranţele în izbăvirea lui Israel (Luca 24,21). Pe drum li s-a alăturat un drumeţ necunoscut, care a intrat în vorbă cu ei, întrebându-i de cauza tristeţii lor. Acesta era Hristos cel Înviat, dar ei nu L-au cunoscut, „pentru că ochii lor erau ţinuţi, ca să nu-L cunoască” (Luca 24,16).
Din dialogul deznădejdilor, s-a înfiripat pas cu pas o convorbire plină de înţeles adânc. Străinul le-a tâlcuit, începând de la Moise, cuvintele Scripturii şi proorociile despre destinul pământesc al lui Mesia - Trimisul lui Dumnezeu, că Acela a trebuit să pătimească, să moară ca să învieze, ca prin rănile şi Învierea Lui, lumea să fie vindecată de păcat şi de moarte (vezi Isaia 53, 3-5); le-a vorbit despre Mesia într-o cu totul altă lumină de cm ştiuseră ei până atunci, iar acum, ei înţelegeau Scriptura ca pe o tainică mărturie; înţelegeau, că întristarea nu este argumentul împotriva speranţei, că însăşi moartea nu este argumentul împotriva vieţii.
Seara, străinul a fost oaspetele ucenicilor, cărora, în clipa în care acela a binecuvântat şi a frânt pâinea cinei de seară şi le-a dat-o, li s-au deschis ochii şi L-au recunoscut pe Hristos cel Înviat (Luca 24,13 -31).
Pentru a afla credinţa în Înviere, ucenicii au avut nevoie să parcurgă personal drumul cunoaşterii: fie mai scurt, cm a fost cel străbătut de Petru şi de Ioan (Matei 28,9; Marcu 16,9), fie mai lung, cm este cel de la Ierusalim la Emaus; ambele au dus însă la aceeaşi ţintă – credinţa în Învierea Domnului şi încredinţarea, că suferinţa se poate transforma în bucurie şi îndoiala în speranţă.
Pentru ca ucenicii şi creştinii de după ei să înţeleagă Învierea lui Hristos şi învierea morţilor, Hristos S-a arătat în repetate rânduri ucenicilor Săi, timp de patruzeci de zile după Învierea Sa; i-a însoţit pe Luca şi Cleopa pe drumul spre Emaus (Luca 24,13-31) şi le-a vorbit, tâlcuindu-le Scripturile; S-a arătat Sfântului Apostol Petru (Luca 24,34; 1 Corinteni 15,5), celorlalţi ucenici, din ceata cărora lipsea Toma (Ioan 20,19-23), apoi, după opt zile, iarăşi ucenicilor, de faţă fiind şi Toma (Ioan 20, 26-29); altă dată la Marea Tiberiadei în Galilea (Ioan 21,1), la alţi peste cinci sute de „fraţi” (ucenici) deodată (1 Corinteni 15,6), apoi Sfântului Apostol Iacob (1 Cor. 15,7) şi, douăzeci de ani mai târziu, pe drumul Damascului, lui Saul prigonitorul Bisericii, care, după acea întâlnire dramatică, a devenit Pavel, Apostolul neînfricat şi marele vestitor al lui Hristos cel Înviat (Faptele Apostolilor 9, 3-9; 1 Cor. 15,8).
De fiecare dată Hristos le-a dat învăţăturile şi îndemnurile Sale cele mai de pe urmă (Faptele Sfinţilor Apostoli 1, 3-8), a vorbit şi a mâncat împreună cu ei, s-a lăsat atins de ei, pentru ca aceştia să se convingă că nu văd duh, ori nălucă, ci om aievea.
Căci nu a fost şi nu este lucru firesc, să învie un om care a murit cu adevărat şi nici a crede, că acest fenomen stă în puterea oamenilor.
Poorocul Avacum a prevăzut primejdia credinţei îndoielnice, cu privire la Înviere, şi a transmis generaţiilor de după el, că se va petrece „un lucru pe care voi nu l-aţi crede dacă l-ar povesti cineva!” (Avacum 1,5), motiv pentru care Biserica, în noaptea Sfintei Învieri, îl invită şi pe „de Dumnezeu grăitorul Avacum, să stea împreună cu noi şi să arate pe îngerul cel purtător de lumină, grăind cu mare glas: Astăzi este mântuirea lumii, că a înviat Hristos, ca Cel atotputernic” (Canonul Învierii, Cântarea 4-a, Irmosul).
Sfântul Apostol Pavel interpretează cuvintele Proorocului Avacum ca o prevestire a Învierii lui Hristos (Faptele Sfinţilor Apostoli 13,41) şi recunoaşte, că acest eveniment nemaipomenit şi înfiorător – minunea învierii – este credibil, numai dacă s-a produs în prezenţa martorilor credibili, care au constatat şi au confirmat veridicitatea minunii, prin prezenţa Celui Înviat, şi au mărturisit, precum Apostolul Petru în ziua Cincizecimii în Ierusalim: „Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi Îi suntem martori” (Faptele Sf. Apostoli, 2, 32).
Învierea lui Hristos şi învierea morţilor au stat de la bun început la temelia învăţăturii creştine şi au constituit nucleul de bază şi argumentul esenţial al vestirii Evangheliei lui Hristos, de către Sfinţii Apostoli. Aceştia au mărturisit şi au vestit Învierea lui Hristos, în calitate de martori ai evenimentului, ca unii care L-au văzut pe Iisus cel Înviat, au vorbit cu El şi au primit de la El împuternicirea, să vestească tuturor Învăţătura Sa şi să-i boteze în numele lui Dumnezeu cel în Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh (Matei 28,19).
Din predica apostolilor, învăţătura despre Învierea lui Hristos şi învierea noastră a trecut în Mărturisirea de Credinţă a Bisericii, ca să fie, iar şi iar vestită: „Şi a înviat a treia zi după Scripturi”… „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului”.
În Scrierile Noului Testament este documentată însă şi credinţa îndoielnică, cu privire la învăţătura despre învierea morţilor. În Epistola I către creştinii din Corint (15, 3-13), Sfântul Apostol Pavel răspunde câtorva membrii ai comunităţii de aici, care credeau în Învierea lui Hristos, însă negau învierea morţilor, adică puneau sub semnul îndoielii însăşi învăţătura despre moartea şi Învierea Domnului, pe care şi Apostolul o primise de la prima comunitate creştină din Ierusalim şi o propovăduise corintenilor, şi pe care aceştia şi-o însuşiseră fără nici un semn de îndoială, cm însuşi Apostolul menţionează: „Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi primit-o, întru care şi staţi, prin care sunteţi şi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am binevestit-o – dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar” (versetul 1-2). Apostolul mai menţionează că el le-a propovăduit învăţătura, pe care şi el a primit-o de la alţii: „că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chefa (Petru), apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până azi, iar unii au şi adormit; după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor, iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie” (vers.3- 8)…..„Deci ori eu, ori aceia (ceilalţi apostoli), aşa am propovăduit şi voi aţi crezut. Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cm zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (vers.11-13).
Cu expresia repetată „după Scripturi”, Apostolul aşează moartea şi Învierea lui Hristos în contextul Vechiului Legământ dintre Dumnezeu şi poporul Său, pentru a sublinia logica şi însemnătatea morţii şi a Învierii Fiului lui Dumnezeu.
Moartea lui Iisus Hristos a fost, ca şi Naşterea Sa, „Taina cea din veac ascunsă”, al cărei deznodământ s-a cunoscut mai întâi în Betleemul Iudeii şi mai apoi în noaptea Învierii, când s-au adeverit de fiecare dată cuvintele Scripturii.
Moartea lui Hristos, care s-a întâmplat după cm sta scris în Scripturi, este dovada că Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat şi „a murit pentru păcatele noastre după Scripturi” (1 Corinteni 15,3; vezi la Isaia 53,12, profeţia despre Ebed Jahwe – Robul Domnului, „care Şi-a dat sufletul său spre moarte şi cu cei fără de lege fost-a socotit şi păcatele multora le-a purtat şi pentru fărădelegile lor pe Sine S-a dat”), El, Cel fără de păcat, ca prin aceasta să restabilească pacea şi iubirea între Dumnezeu şi om. Cu moartea Lui a biruit moartea; drumul Crucii a fost drumul spre Înviere.
Dacă Sfântul Apostol Pavel menţionează, că Dumnezeu L-a înviat pe Hristos „a treia zi, după Scripturi” (1 Cor. 15,4), are în vedere şi părerea exegeţilor evrei, cu privire la procesul descompunerii trupurilor, care începe trei zile după moarte, lucru bine ştiut şi confirmat şi de către Marta, sora lui Lazăr din Betania, care îi spune Mântuitorului că mormântul fratelui ei nu se mai poate deschide, întrucât trupul lui Lazăr „deja miroase, că este a patra zi”, de când acela murise (vezi Ioan, 11,38-39). Menţionarea expresă din formula otpustului de la slujba de înmormântare: „Cel ce a înviat din morţi, Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru... pentru rugăciunile sfântului Lazăr cel înviat a patra zi din morţi...” nu este doar amintirea minunii învierii lui Lazăr, ci mărturisire de credinţă în dumnezeirea lui Hristos şi în puterea lui de a învia morţii, nu numai atunci când toate funcţiile vitale s-au oprit definitiv – deci neputând fi vorba de aşa numita moarte clinică sau aparentă – ci şi atunci când procesul de descompunere a intrat în acţiune sau s-a şi sfârşit (vezi Iezechiel 37, 1-14, proorocia despre învierea morţilor, care se citeşte în Vinerea Mare, după Prohodul Domnului).
Cu Învierea Domnului s-a împlinit cuvântul Scripturii în Iisus Hristos, Cel care a înviat înainte ca trupul Lui cel fără de viaţă să „guste întinăciunea”, după cuvântul psalmistului care zice: „Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalm 15,10).
Învierea lui Iisus nu trebuie înţeleasă însă ca o simplă reve**re în viaţa de dinainte, aşa cm au înviat fiica lui Iair (Matei 9,18, 23-26; Luca 8,41-56; Marcu 5, 22-43), fiul văduvei din Nain (Luca 7,12-15) sau Lazăr din Betania (Ioan 11, 1-44), care au fost înviaţi de Mântuitorul şi care au mai trăit o vreme, după care au murit, ci ca o trecere într-o altă, mai înaltă, mai adâncă şi atotcuprinzătoare dimensiune a vieţii, care priveşte întreaga lume (făptură) în contextul istoriei mântuirii ei.
Învierea lui Hristos, care înseamnă triumful vieţii asupra morţii, a descoperit o nouă dimensiune a vieţii, necunoscută până la Hristos şi a deschis lumii uşa spre viaţa veşnică, prin aceea că a reaşezat omenirea în comuniunea de viaţă cu Dumnezeu şi în Dumnezeu.
A schimbat viaţa martorilor direcţi ai acestui minunat eveniment, precum şi viaţa generaţiilor de creştini de până la noi, bărbaţi şi femei, care au primit-o cu credinţă şi au mărturisit-o, nu de puţine ori, cu preţul sângelui.
Vestea Învierii lui Hristos e veste de bucurie. Ea explică şi justifică sensul vieţii noastre în această lume trecătoare, dezleagă taina suferinţei şi a morţii, este cheie de destin şi uşă spre eternitate, răspuns la marile întrebări despre lume şi despre noi înşine, răspuns bun la marea noastră sete de viaţă, de existenţă veşnică.
Biserica numeşte Ziua Învierii – Zi a bucuriei şi ne invită cu insistenţă în ziua aceasta, „unul pe altul să ne îmbrăţişăm, să zicem, fraţilor, şi celor ce ne urăsc pe noi”, adică să uităm ceea ce ne desparte şi să redevenim fraţi, să iertăm tot ce ne-am greşit unii altora şi să refacem comuniunea dintre noi şi dintre noi şi Dumnezeu, căci suntem fiii aceluiaşi Tată ceresc.
Iubiţi fii duhovniceşti,
în această preasfântă zi a Învierii Domnului Iisus Hristos, să deschidem cât mai larg porţile inimilor noastre, ca să-L primim pe Hristos cel Înviat, Care vine să ne înnoiască şi să spele otrava păcatului şi a morţii din sufletele noastre şi să ne umple de licoarea de viaţă dătătoare a Sfântului Duh.
Noi ştim şi credem că Hristos a înviat din morţi, de aceea ne dăm bineţe cu tradiţionalul „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!” – absolută sinteză a credinţei pe care o mărturisim, care azi, în ziua Învierii, ne uneşte în cuget şi simţire în chip deosebit, bine ştiind, că Hristos cel Înviat ne însoţeşte necontenit pe drumul vieţii în această lume şi ne va învia la a doua a Sa ve**re (Parusia Domnului). Amin.
Enoriaşilor parohiei noastre române-ortodoxe de la Freiburg, precum şi cititorilor paginii noastre de internet, le dorim Sfintele Paşti cu bucurie, iar Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos cel Înviat să-i facă părtaşi roadelor Sfintei Cruci şi Sfintei Sale Învieri.
Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!
Protoiereu Sorin Petcu Freiburg în Breisgau, a. D. 2026
„Piatra cea din unghi o acoperă piatra tăiată şi pe Domnul Îl pune în groapă un muritor. Înfioară-te, de acum pământule!” (Denia din Vinerea Mare din Săptămâna Sfintelor Patimi – Prohodul Domnului, Starea a 2-a, strofa 31). Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne apropiem de noaptea plină ...
