23/05/2026
Sfânta mărturisitoare Blandina Gobjilă, cunoscută cu drag de cei apropiați drept „Mama Blandina", s-a născut pe 24 februarie 1906 în satul Grușenți, astăzi Chelmești, în inima Basarabiei. Era cea mai mică fiică a preotului Zaharia Popovici și a preotesei Serafima, o familie profund ancorată în credință și respectată în comunitate pentru devotamentul față de biserică. Crescând într-un astfel de mediu, Blandina a absorbit de timpuriu dragostea pentru rugăciune și pentru viața duhovnicească. Încă din copilărie manifesta o seriozitate și o sensibilitate spirituală aparte, mergând zilnic la biserică, cunoscând pe de rost rugăciunile utreniei și ale liturghiei și cântând cu glas curat la strană. Familia o încuraja deopotrivă în studii și în slujirea aproapelui, astfel că educația aleasă și credința profundă s-au contopit de timpuriu într-o temelie care avea să o susțină în anii grei ce urmau.
A urmat școala primară și gimnaziul, iar apoi și-a dedicat energia învățământului, devenind profesoară pentru clasele I–VI. În această perioadă s-a remarcat nu doar prin cunoștințe, ci mai ales prin răbdarea și bunătatea cu care se purta față de copii, insuflându-le respectul pentru credință și valorile morale. La 27 august 1926 s-a căsătorit cu Gheorghe Gobjilă, inginer și fiu de preot, împreună cu care a dus o viață de familie așezată, binecuvântată cu un fiu, Vladislav, pe care l-a crescut în duhul credinței. Viața lor, aparent liniștită și rodnică, avea să fie curând zguduită din temelii de valurile istorice care se apropiau cu repeziciune de Basarabia.
În iunie 1940, odată cu ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice, liniștea familiei a fost spulberată. Școlile au trecut sub control strict, predarea se făcea în limba rusă, iar oamenii erau urmăriți pentru credința lor și pentru legăturile cu biserica. Blandina și familia sa au fost nevoiți să suporte presiuni administrative și amenințări constante, iar viața de zi cu zi a devenit tot mai apăsătoare. Cu toate acestea, chiar și în aceste momente de încercare, ea și-a păstrat calmul și credința, continuând să se roage și să îi ajute pe cei din jur. În iulie 1941, autoritățile sovietice au ordonat deportarea lor în Siberia, alături de mii de alți basarabeni, sub acuzația de „elemente suspecte" — o etichetă aruncată asupra oricui avea legături cu biserica sau aparținea mediului intelectual. Îmbarcați în vagoane de marfă, fără hrană și fără condiții igienice, deportații au călătorit săptămâni întregi spre necunoscut, iar Blandina, în mijlocul acelei suferințe colective, îi încuraja pe cei din jur să se roage și să nu deznădăjduiască.
Ajunsă în lagărul din Siberia, a întâmpinat greutăți inimaginabile: muncă fizică epuizantă, lipsă acută de hrană, frig nemilos și boli fără leac. Soțul ei, Gheorghe, nu a supraviețuit exilului, lăsând-o singură să ducă povara anilor de captivitate. Cu toate acestea, Blandina a rămas neclintită în credință. Citea rugăciuni în secret, slujea bolnavilor, boteza prunci în ascuns și mângâia pe cei deznădăjduiți cu un cuvânt bun și cu rugăciune neîncetată. Mulți dintre cei deportați își găseau alinare în prezența și cuvintele ei, iar suferința comună devenea mai ușor de purtat. Blandina înțelegea că încercarea prin care trecea nu era doar o cruce personală, ci și o cale de apropiere de Dumnezeu și de mărturisire a credinței în fața prigoanei.
După ani îndelungați de exil, Sfânta Blandina s-a întors în țară și s-a stabilit la Iași, purtând cu sine cicatricile fizice și sufletești ale deportării, dar și o credință mai vie ca oricând. La Iași a dus o viețuire asemănătoare monahilor în post, smerenie și slujire tainică. Nu vorbea mult despre suferințele trăite în Siberia, dar felul în care le purta era în sine o lecție vie pentru cei din jur. S-a apropiat de Catedrala Mitropolitană, unde era prezentă cu regularitate, iar în jurul ei s-au adunat credincioși simpli, intelectuali, familii aflate în încercare și chiar slujitori ai bisericii, toți căutând un sfat, o rugăciune sau un cuvânt de mângâiere. Suferința ei s-a transformat astfel în slujire, iar tăcerea în mărturisire.
Anii dinaintea adormirii au fost plini de liniște sufletească, deși trupul îi slăbise vizibil după deceniile de lipsuri. În 1968, Blandina a avut un vis profetic în care tatăl ei pe care îl numea cu drag „Papa" îi arăta anul 1971 ca fiind cel în care avea să treacă la Domnul. A primit această descoperire cu seninătate și s-a pregătit duhovnicește pentru plecarea sa. Pe 24 mai 1971, în ziua adormirii sale, a ținut în mâini o lumânare aprinsă și a rostit cu smerenie: „Iertați-mă!" un ultim cuvânt care rezuma întreaga ei viață de blândețe și de iubire față de toți. Înmormântarea a avut loc pe 26 mai, la Cimitirul Eternitatea din Iași, în prezența unei mulțimi impresionante de credincioși simpli, profesori, medici, avocați, ingineri și clerici, toți veniți să aducă un ultim omagiu celei care fusese pentru ei un far de credință și de nădejde.
La 1 iulie 2025, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a sfințit prin canonizare o viață trăită în suferință, dar luminată de o credință neclintită, rânduind-o pe Sfânta Blandina în calendar la 24 mai, ziua adormirii sale întru Domnul. Prăznuită în această zi, ea rămâne pentru generațiile de astăzi o pildă vie de jertfelnicie, răbdare și mărturisire statornică a credinței în vremuri de prigoană.
