04/10/2026
De ce Sfântul Epitaf cu punerea Domnului în mormânt este numit și „Sfântul Aer”?
(articol preluat. Sursa: http://blog.bizanticons.ro)
An de an, în Sfânta și Marea Vineri, în toate Bisericile și mănăstirile ortodoxe se săvârșește cu multă evlavie slujba Prohodului Domnului. Această rânduială deosebită, încărcată de profunzime teologică și de emoție, reprezintă unul dintre cele mai impresionante momente ale Săptămânii Sfintelor Patimi ale Domnului. Prohodul, alcătuit din trei părți distincte, cuprinzând 176 de stihiri (73, 60 și 43 de strofe), desfășoară, într-un fel, înaintea ochilor noștri, tabloul sfâșietor al pogorârii de pe Cruce și al punerii în mormânt a Trupului neînsuflețit al Mântuitorului.
Conform tradiției liturgice a Bisericii noastre, în cadrul acestei slujbe, după citirea Paremiilor, a pericopei apostolice și a celei evanghelice, urmează un moment de importanță centrală – scoaterea Sfântului Epitaf. Denumirea acestui obiect liturgic vine din limba greacă, de la cuvintele „epi” (pe, deasupra) și „taphos” (mormânt), indicând direct funcția sa simbolică în cadrul slujbei. Epitaful, această pânză dreptunghiulară bogat ornamentată, pe care este reprezentată scena Înmormântării lui Hristos.
Ceea ce mulți nu știu, însă, este că Sfântul Epitaf poartă și o denumire alternativă în tradiția bisericească – aceea de „Sfântul Aer” – o denumire care ascunde în spatele său o istorie liturgică fascinantă și care a făcut față veacurilor, ajungând până în zilele noastre. Detalii, în rândurile de mai jos!
Simbol și istorie
După cm bine știm, în cadrul slujbelor Bisericii noastre, fiecare gest are o semnificație adâncă, fie liturgică, fie dogmatică. Așa se întâmplă și cu Sfântul Epitaf. În unele zone ale țării, credincioșii trec o singură dată pe sub masa pe care se află Sfântul Epitaf, ca un simbol al jertfei unice a Mântuitorului, care a marcat un moment crucial în istoria mântuirii noastre. În alte părți, trec de trei ori, amintind de cele trei zile în care Trupul Mântuitorului a rămas în mormânt. Aceste gesturi sunt pline de semnificație profundă, mai ales când ne gândim la faptul că, trecând sub Sfântul Epitaf în ziua îngropării Mântuitorului, ne asemănăm, într-un fel, cu El. Astfel, trecând și noi prin moarte „cu moartea pe moarte călcând”, vom ajunge din nou la Viața adevărată și la comuniunea de iubire cu Dumnezeu pe care am pierdut-o prin căderea în păcat.
Prima mențiune documentară a ieșirii din Altar cu Sfântul Epitaf datează din secolul al XIV-lea, fiind descoperită într-un tipic athonit al Mănăstirii Vatoped. În cadrul vohodului, Evanghelia era purtată pe umăr, învelită complet în Sfântul Epitaf, simbolizând Trupul Domnului înfășurat în giulgiu pentru a fi îngropat. În țara noastră, cele mai vechi Sfinte Epitafuri provin tot din secolul al XIV-lea: Epitaful lui Nicodim de la Tismana, al aceluiași Nicodim de la Cozia, din anul 1396, și al lui Mircea cel Bătrân de la Cozia. În plus, pentru valoarea artistică și cromatică, merită menționat Epitaful dăruit de Sfântul Domnitor Ștefan cel Mare Mănăstirii Putna în 1490, cel mai vechi epitaf păstrat din vremea marelui voievod și una dintre cele mai remarcabile broderii românești.
De ce „Sfântul Aer”?
Sfântul Epitaf mai este numit în unele zone din țara noastră „plascenița”, provenit din cuvântul slavon vechi „plaščenica” (плащеница), care înseamnă „giulgiu” sau „pânză de acoperire”, dar și „Sfântul Aer”.
De ce Aer? Unii explică această denumite prin faptul că Sfântul Epitaf este purtat de patru diaconi sau patru bărbați deasupra, prin aer, în cadrul procesiunii din jurul Bisericii. Însă, se pare că explicația este una mult mai profundă. Specialiștii în teologie liturgică menționează faptul că, deși la o primă vedere termenul „aer” provine din grecescul ἀήρ și din slavonescul воздухъ, care înseamnă „aer”, ca și în română – în context liturgic, acest termen se referă la un „acoperământ” care „plutește ca prin aer” deasupra Darurilor sau al sfintelor odoare.
În cultul ortodox, acoperămintele (sau pocrovețele, din grecescul καλίμματα, τά – kalimmata, adică „acoperitoare”) sunt acele obiecte folosite pentru a acoperi Sfintele Vase. Acestea sunt de obicei făcute din același material ca și veșmintele liturgice ale preotului și sunt utilizate pentru a proteja Darurile Sfinte, dar și pentru a simboliza piatra pusă pe mormântul Domnului.
În tradiția ortodoxă, acoperămintele sunt în număr de trei:
Un văl mic pentru disc – care acoperă Sfântul Disc, pe care se află Agnețul.
Un văl mic pentru potir – care acoperă Sfântul Potir cu vinul pentru Euharistie.
Un văl mare, numit Sfântul Aer, care acoperă ambele vase, atât Disc, cât și Potir.
Această practică de a acoperi Darurile cu pânze (acoperăminte) își are originile în primele veacuri ale creștinismului, când creștinii acopereau Darurile (pâinea și vinul pentru Euharistie) cu pânze simple pentru a le feri de profanare – adică de atingerea lor de către necreștini sau de posibilele impurități externe (de exemplu, insecte). După sec. VIII, pâinea euharistică a început să fie folosită sub forma actuală de Agneț, iar acoperămintele au luat forma pe care o cunoaștem astăzi.
De-a lungul timpului, acoperămintele au evoluat din punct de vedere simbolic, iar Sfântul Aer, în special, a devenit un semn distinctiv al tainei morții și Învierii lui Hristos, mai ales în contextul slujbelor din Vinerea Mare. Astfel, atunci când vorbim despre Sfântul Epitaf și Sfântul Aer, nu este vorba doar despre obiecte liturgice diferite, ci despre două imagini ale aceleași realități adânci: Trupul lui Hristos, Cel mort și Înviat. Dacă Sfântul Aer este vălul care acoperă Darurile în Liturghie, semnificând Harul Duhului Sfânt, Epitaful ne aduce aminte de moartea Mântuitorului, dar și de Învierea Sa, vestind mântuirea întregii lumi.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro.
