19/07/2026
APOSTOLUL ȘI EVANGHELIA DUMINICII A 7-A DUPĂ RUSALII!
19 iulie 2026 - Duminica a 7-a după Rusalii. Glasul 6 + AUDIO FORMAT
✝ Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum
Sinaxarul zilei
Sfinţii Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic; Sfânta Cuvioasă Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare; Aflarea moaștelor Sfântului Cuvios Serafim de Sarov; Sfântul Cuvios Die; Sfinții din familia Sfântului Vasile cel Mare.
Pentru varianta audio a postării, accesați link-ul următor:
https://drive.google.com/file/d/1dlQOePW1Jisj5IiYuaCWdwt9_hrrTaTE/view?usp=drive_link
APOSTOLUL
Prochimen, glasul al 6-lea (Psalm 27: 12, 1)
Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta.
Stih: Către Tine, Doamne, am strigat, Dumnezeul meu, nu mă trece cu vederea.
1. Apostolul de rând de astăzi - 19 iulie, Duminica a 7-a după Pogorârea Sfântului Duh
DIN EPISTOLA CĂTRE ROMANI A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL, CITIRE:
(15: 1-7)
„Fraților, datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioși și să nu căutăm plăcerea noastră, ci fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire. Că și Hristos n-a căutat la plăcerea Sa, ci, precum este scris: «Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra Mea». Căci toate câte s-au scris mai înainte s-au scris spre învățătura noastră, ca, prin răbdarea și mângâierea care vin din Scripturi, să avem nădejde. Iar Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alții, după Iisus Hristos. Pentru ca toți laolaltă și cu o singură gură să slăviți pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Drept aceea, primiți-vă unii pe alții, precum și Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu.”
Aliluia, glasul al 6-lea (Psalm 90: 1, 14)
Stih 1: Cel ce locuiește în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui.
Stih 2: Spre Mine a nădăjduit şi îl voi izbăvi pe el, zice Domnul.
2. Apostolul Sfinților Părinți de la Sinodul al IV-lea Ecumenic
Prochimen, glasul al 8-lea (Cântarea celor trei Tineri 1: 2, 3)
Binecuvântat ești, Doamne, Dumnezeul părinților noștri, și lăudat și preaslăvit este numele Tău în veci.
Stih: Că drept ești întru toate câte ai făcut nouă și toate lucrurile Tale sunt adevărate.
DIN EPISTOLA CĂTRE TIT A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL, CITIRE:
(3: 8-15)
„Fiule Tit, vrednic de crezare este cuvântul şi voiesc să adevereşti acestea cu tărie, pentru ca aceia care au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor. Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit. Când voi trimite pe Artemas la tine sau pe Tihic, sârguieşte-te să vii la mine la Nicopole, întrucât acolo m-am hotărât să iernez. Pe Zenas, cunoscătorul de lege, şi pe Apolo trimite-i mai înainte, cu bună grijă, ca nimic să nu le lipsească. Să înveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de roadă. Te îmbrăţişează toţi care sunt cu mine. Îmbrăţişează pe cei ce ne iubesc, întru credinţă. Harul fie cu voi cu toţi! Amin.”
Aliluia, glasul al 4-lea (Psalm 43: 1, 9)
Stih 1: Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit, părinții noștri ne-au spus nouă.
Stih 2: Că ne-ai izbăvit de cei ce ne necăjesc și pe cei ce ne urăsc i-ai rușinat.
Sursa textelor Apostolului - Platforma Doxologia aparținând Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și volumul „Apostol” - Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București - 2014; rânduiala pericopelor Apostolului și Sfintei Evanghelii conform Anuarului liturgic și tipiconal – 2026.
SFÂNTA ȘI DUMNEZEIASCA EVANGHELIE
1. Sfânta Evanghelie de rând pentru astăzi - 19 iulie, Duminica a 7-a după Pogorârea Sfântului Duh
DIN SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ MATEI, CITIRE:
(9: 27-35) - Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum
„În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând şi zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Şi, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetățile şi satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției şi vindecând toată boala şi toată neputința în popor.”
2. Sfânta Evanghelie a Sfinților Părinți de la Sinodul al IV-lea Ecumenic
DIN SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ IOAN, CITIRE:
(17: 1-13) - Rugăciunea lui Iisus
„În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit niciunul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.”
Vindecarea ochilor vine după vindecarea inimii
Orbii din Evanghelia de astăzi nu văd, dar Îl recunosc pe Fiul lui David. „Văd” ceea ce mulți dintre cei cu ochi sănătoși nu văd. Îl recunosc pe Hristos. Ei nu spun „Învățătorule!”, ci: „Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!”. „Fiul lui David” desemna în vremea aceea pe Mesia cel mult așteptat. Așadar, cei doi orbi strigă de fapt: „Tu ești Mesia! Tu ești Cel pe care Dumnezeu ni L-a făgăduit prin David”.
Înainte ca Hristos să le deschidă ochii, ei Îl recunosc deja drept Mesia. Vindecarea ochilor vine după vindecarea inimii, pentru că mai întâi L-au văzut prin credință și abia apoi L-au văzut și cu ochii trupești.
Rugăciunea lui Iisus vindecă inimile
Cuvintele înălțate de ei sunt cea mai veche formă a Rugăciunii lui Iisus. Cuvintele le întâlnim rostite și de orbul Bartimeu: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!”. Sunt rostite într-o altă formă și de femeia cananeeancă: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon”. Aici apare deja și apelativul „Doamne”, foarte important în forma ulterioară a rugăciunii. Cei zece leproși rostesc și ei aceste cuvinte: „Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi!”. Accentul cade tot pe invocarea milei. Vameșul din parabolă se roagă cu cuvintele: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. Deși nu se adresează explicit lui Iisus, această rugăciune oferă partea finală a formulei tradiționale: „Miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Tâlharul de pe cruce îi spune Mântuitorului: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta!”. Sunt invocări scurte, personale și pline de credință.
Cea mai scurtă rugăciune de felul acesta rostită în Evanghelii este cea a lui Petru atunci când era să se scufunde în mare. Este strigătul omului aflat în disperare: „Doamne, scapă-mă!”.
Dacă privim toate aceste texte prezentate mai sus împreună, observăm că formula tradițională a rugăciunii inimii, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”, este alcătuită din cuvinte/expresii răspândite în Evanghelii. Rugăciunea lui Iisus nu este o formulă inventată ulterior, ci reprezintă o sinteză inspirată din rugăciunile Evangheliei în care credința în dumnezeirea lui Hristos se unește cu smerenia și cu cererea neîncetată a milei dumnezeiești. Părinții filocalici au văzut în aceste invocări evanghelice prototipul rugăciunii neîncetate. Este interesant că începutul rugăciunii inimii se naște dintr-un strigăt. „Doamne scapă-mă!”, „Doamne, miluiește-mă!”. Dumnezeu Milostivul aude mai întâi inima și apoi vocea. Omul începe să se vindece atunci când încetează să creadă că se poate salva singur.
Mai avem nevoie astăzi de rugăciunea inimii?
Niciodată omul nu a fost atât de conectat la lume și, în același timp, atât de deconectat de propria inimă. Trăim înconjurați de telefoane, notificări, știri și conversații care ne solicită permanent atenția. Ne grăbim de dimineață până seara, iar când avem câteva clipe libere, simțim nevoia să umplem imediat tăcerea cu încă o informație. În această agitație, omul riscă să se piardă pe sine și să uite că adevărata pace nu se găsește în afara lui, ci în întâlnirea cu Dumnezeu în interiorul lui. Rugăciunea inimii este tocmai această întoarcere spre interior. Ea nu cere un loc special și nici mult timp. Poate fi rostită pe drum, în mașină, la serviciu, în mijloacele de transport sau în clipele de așteptare. De fiecare dată când spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”, sufletul începe să se adune din împrăștiere, iar inima se liniștește. Așa cm apa tulbure nu poate reflecta chipul celui care privește în ea, tot astfel nici sufletul tulburat nu se poate vedea pe sine și nu-L poate primi pe Dumnezeu. Rugăciunea limpezește apele lăuntrice. Ne deschide inima și ochii pentru a-L putea vedea pe Dumnezeu. Ajută la cercetarea de sine. Ajută să ne cunoaștem și să ne înțelegem mai bine. Realizăm unde greșim și putem îndrepta.
Mai mult decât atât, rugăciunea inimii ne ajută să-i așezăm înaintea lui Dumnezeu pe cei pe care îi iubim. Nu putem fi mereu lângă cei dragi, dar putem fi mereu împreună cu ei în rugăciune. Astfel, rugăciunea devine nu doar întâlnirea noastră cu Dumnezeu, ci și „locul” în care întreaga noastră familie, prietenii și chiar cei aflați în suferință sunt cuprinși în iubirea și harul Lui. Rugăciunea inimii nu este o fugă din lume, ci puterea de a rămâne în lume fără a ne pierde cumpătul, fără a pierde pacea lui Hristos. Este un mijloc de tămăduire.
„Vedeți, nimeni să nu știe”
De ce le interzice celor doi orbi vindecați să vorbească? Nu pentru că Hristos se teme de popularitate. Ci pentru că minunea nu trebuie transformată în spectacol. Câteodată este prea multă afișare a lucrurilor ce s-au petrecut în taină. Harul lui Dumnezeu, care a atins inima omului la un moment dat cu delicatețe și a produs o schimbare în el, este prezentat ca la cinematograf tuturor celor curioși.
Apoi, mai există un pericol foarte actual: dorința de a spune tuturor binele pe care îl facem. Așa sunt vremurile, așa a evoluat cultura de astăzi că aproape orice faptă bună este fotografiată. Dar Mântuitorul ne spune explicit: „Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta!”.
Ajutăm pe cineva la Paști sau la Crăciun și imediat apare pe Facebook. Facem un pelerinaj și vrem să știe toată lumea. Postim și explicăm cm am postit, ce mâncăruri de post am mâncat. Ne filmăm cm ne rugăm și apoi postăm pe internet. Să știe toată lumea. Ceva nu se potrivește. Hristos spune exact contrariul. „Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta!” Harul se invită și se câștigă în taină, virtutea se cultivă și ea în taină. Sfințenia nu are nevoie de public, nu așteaptă aplauze și aprecieri. Slava deșartă caută mulțimile. Ego-ul are nevoie de public. Una dintre cele mai mari virtuți este discreția. Este odihnitoare. Omul discret ne câștigă încrederea. Este cel cu care pot să mă sfătuiesc, căruia pot să-i încredințez durerea și bucuria mea. Omul discret este un om frumos. „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”
Există o diferență între mărturisirea credinței și expunerea virtuții. Credința o mărturisim înaintea oamenilor pentru că Hristos Însuși ne-a îndemnat să fim lumina lumii. Dar virtuțile nu sunt cultivate pentru a fi expuse, ci pentru a ne apropia de Dumnezeu. Virtutea este asemenea unei flori. Dacă o atingi prea des, dacă o arăți continuu, dacă o scoți din pământul ei și o ridici ca să fie mai bine văzută, se ofilește și moare. Orbii nu ascultă. Nu trebuie totuși judecați prea aspru. Erau prea entuziasmați de ceea ce li se întâmplase, de câștigarea vederii, pentru a nu povesti. Iubirea adevărată înseamnă însă și ascultare.
Omul mut - neputința de a comunica
Textul ne spune că au adus la El „un om mut care avea demon”. Nu orice om tăcut este demonizat. Dar Evanghelia arată că există și o tăcere bolnavă care vine dintr-o formă de demonizare. Tăcerea dintr-o neputință, dar și din încăpățânare. Soțul nu vorbește cu soția. Părinții nu mai discută cu copiii. Frații nu-și mai vorbesc ani întregi. La serviciu colegii se pedepsesc prin tăcere. În psihologie există chiar expresia silent treatment, pedepsirea celuilalt prin refuzul comunicării. Uneori vine din orgoliu, alteori din dorința de a-l face pe celălalt să sufere. Alteori din incapacitatea de a ierta. Nu orice tăcere este rea. Sunt tăceri care odihnesc, tăceri binevoitoare, tăceri care vindecă. Există și tăcerea rugăciunii, tăcerea smereniei, tăcerea care evită cearta. De evitat sunt tăcerile care vin din resentimente, din mândrie, care au ca scop manipularea celuilalt. Acestea din urmă nu vindecă pe nimeni. Rănesc întreaga familie. Uneori diavolul nu distruge o familie prin scandal, ci prin lipsa dialogului. Când comunicarea moare, relația începe să moară și ea. Evanghelia de astăzi este și o invitație la a folosi corect cuvântul. Să știm când să strigăm către Dumnezeu: Doamne, miluiește-mă! Doamne, iartă-mă! Să nu ni se încleșteze gura atunci când este vremea să mărturisim Adevărul sau când trebuie să ne recunoaștem o greșeală, atunci când se cuvine să spunem „mulțumesc” sau „te rog”. Nici să vorbim nu putem fără ajutorul lui Dumnezeu. Pentru a afla măsura vorbirii avem nevoie de rugăciune. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” Rugăciunea ne învață să tăcem atunci când mândria ne „înghesuie”, să vorbim și rugăciunea ne dă puterea și înțelepciunea de a vorbi atunci când încăpățânarea şi frica ne țin gura legată. Aceasta este adevărata vindecare pe care o aduce Hristos Domnul atunci când ne apropiem de El și-i cerem ajutorul: Doamne, miluiește-mă! Doamne, ajută-mă! Nu doar prin deschiderea ochilor trupești, ci și vindecarea inimii și a cuvântului.
Arhimandrit Nicodim Petre - consilierul Sectorului de Misiune, Statistică şi Prognoză Pastorală al Arhiepiscopiei Iaşilor și starețul Mănăstirii Bucium, Iași
Sursa textelor Sfintelor Evanghelii și Sfânta Omilie a Duminicii + FOTO: Ziarul Lumina - cotidianul oficial al Bisericii Ortodoxe Române și volumul SFÂNTA ȘI DUMNEZEIASCA EVANGHELIE - tipărită la Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București - 2013; rânduiala pericopelor Apostolului și Sfintei Evanghelii conform Anuarului liturgic și tipiconal – 2026.
Cuvântul Domnului - realitatea cotidiană
FIECARE ZI, UN DAR AL LUI DUMNEZEU
19 iulie 2026
PREȚUL FAPTELOR NOASTRE
„Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, ziceţi: Slugi netrebnice suntem, am făcut ceea ce eram datori să facem” (Sfânta Evanghelie după Luca, capitolul 17, versetul 10)
Nimeni nu se miră atunci când cei aflați într-o slujbă, de pildă pe timp de război, îşi fac datoria cu abnegație, cu uitare de sine, căutând să execute întocmai ordinul comandantului. Toate acestea sunt considerate fireşti şi nimeni nu se așteaptă să fie recompensat dacă a executat ordinul. Noi însă înclinăm să ne revendicăm merite atunci când ajungem să realizăm ceva, uitând că nu suntem decât modeştii învățăcei ai dumnezeiescului nostru Învățător, Căruia datorăm totul, fiindcă cu ceea ce avem noi înşine nu putem face nimic, ci pe toate le facem numai prin puterea Lui.
Să nu uităm niciodată că de fapt nu suntem nimic, că tot ceea ce facem nu are nicio valoare, față de ceea ce primim în fiecare zi de la Dumnezeu. Cine ar cuteza să spună cu sinceritate că a făcut tot ce i s-a poruncit să facă? Dar, chiar dacă ar fi aşa, să nu uităm că nu suntem decât slugi care trebuie să facă tot le ne impune datoria.
Extras din volumul „Fiecare zi, un dar de la Dumnezeu - 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului” - în românește de Boris Buzilă - București, Editura Sofia; Alexandria, Editura Cartea Ortodoxă, 2008. Pasajele biblice, atât din Vechiul Testament, cât și din Noul Testament care apar în această lucrare sunt preluate din Biblia sau Sfânta Scriptură - versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania.
VIEȚILE SFINȚILOR
† Viața Sfintei Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare
Sfânta Macrina a fost sora mai mare a Sfântului Vasile cel Mare, a lui Petru al Sevastiei şi a lui Grigorie al Nyssei. Din tinereţe şi-a închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu, căci, murind logodnicul ei, şi-a ales fecioria, ajutând-o pe mama sa, Emilia, la treburile gospodăreşti şi la creşterea fraţilor mai mici. Împreună cu fratele ei, Sfântul Vasile, au întemeiat două mănăstiri în Pont, una pentru femei şi alta pentru bărbaţi, cea de călugări fiind povăţuită de Sfântul Vasile cel Mare, iar cealaltă de egumena Macrina. Murind mama sa Emilia, Macrina şi-a împărţit toată averea săracilor, trăind în multe nevoinţe şi rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu. Cercetând pe sora sa în boala ei cea de pe urmă, Sfântul Grigorie al Nyssei a găsit-o cu totul slăbită de friguri şi culcată pe o scândură. Pentru că sărăcia în mănăstirea fecioarelor era foarte mare, încât de-abia s-a găsit un văl vechi cu care să fie acoperit trupul ei pe când era dus spre îngropare, Sfântul Grigorie a acoperit-o pe sora sa cu mantia lui de episcop. În viaţa ei, Sfânta Macrina a făcut multe minuni, dând tămăduire bolnavilor şi îndrăciţilor. Şi a murit fericita în anul 380, fiind îngropată în Biserica „Celor 40 de Mucenici”, alături de mama sa, Emilia.
Preot Ștefan Sfarghie
Sursa textelor din rubrica Viețile Sfinților - Ziarul Lumina - cotidianul oficial al Bisericii Ortodoxe Române
Pentru varianta audio a postării, accesați link-ul următor:
https://drive.google.com/file/d/1dlQOePW1Jisj5IiYuaCWdwt9_hrrTaTE/view?usp=drive_link