27/02/2025
VII. Care este lucrarea și păzirea raiului cunoscut cu mintea și ce bunătăți aduce împărtășirea de rodurile lui, celor ce lucrează în el în diferite feluri ?
34. Din pricina acestor plante nemuritoare și dumnezeiești, a fost dată de Dumnezeu, tot celui ce săvîrșește în cîmpul raiului cu mintea și cu simțirea lucrarea înțelepciunii lucrătoare, porunca să mănînce din tot pomul raiului, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănînce. Căci cel dintîi pricinuiește viața și nemurirea, iar cel de-al doilea, binele, celor mai desăvîrșiți în deprinderi, și primejdia, celor încă tineri și mai nestatornici în dorință. De fapt, contemplația fiind plantată în mijlocul raiului înțelepciunii lucrătoare ca un pom nemuritor și pururea înverzit («pentru că pomul era contemplația, după înțelegerea mea, și avea ca rod puterea dată celor ce se împărtășeau de el, de a-și cunoaște firea proprie»)599, celor ce se împărtășesc de ea la timp potrivit, de pildă după o perioadă de ani mulți de deprindere în virtuți și în nevoințe și după curățirea deplină a ochilor sufletului de toate urdorile, li se face foarte bună și mîntuitoare. Aceasta pentru că ei nu se mai tem de o cădere care să vină după aceea, ca unii ce au ajuns cu timpul la o deprindere a acestei contemplații, care face vădită măreția Făcătorului.
35. Dar celor încă tineri și neajunși, printr-o deprindere îndelungată, la o statornicie în lucrarea virtuților, sau celor ce nu și-au curățit ochiul sufletului de toate urdorile, din cauza nestatorniciei ce o mai au în viețuirea virtuoasă, pomul contemplației li se face pricină de mîndria cea mai mare și de hulă, de moarte veșnică și de pieire, cm s-a făcut odinioară lui Origen, Didim, Evagrie și celorlalte căpetenii de eresuri. De aceea, ferind pe unii ca aceștia, Scriptura oprește împărtășirea de pomul acesta, zicînd: «Din tot pomul din rai să mîncați, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mîncați, căci în ziua în care veți mînca cu moarte veți muri».
36. Împărtășirea de acest pom al contemplației se numește cunoștința binelui și a răului în înțelesul următor, întîi, pentru că celor desăvîrșiți le dăruiește puterea cunoașterii tuturor lucrurilor văzute și nevăzute, omenești și dumnezeiești. Căci e o putere «ce robește toată mintea ascultării lui Hristos» (2 Cor. 10, 5) 600 ; și aceștia pot culege cu evlavie rod bun nu numai din contemplarea celor bune, ci și a celor contrarii. Dar în gustarea acestui rod se ascunde pentru cei ce se împărtășesc din el o putere îndoită, adică un folos și o pagubă, după deprinderea lăuntrică ce stăpînește în fiecare. Celui ce se împărtășește i se face pricină de viață cînd se supune legii care-l robește (lui Hristos). Așa de pildă, dacă vede cineva chipul frumos al unei femei desfrînate și de moravuri ușoare, iar văzînd-o preamărește îndată pe Dumnezeu și dă slavă Lui, el a cunoscut în ființa ei coruptă frumusețea întocmită de El, în așa fel că contemplarea ei îl duce pînă la străpungerea inimii și-l face să înainteze pînă la iubirea lui Dumnezeu care a zidit-o pe ea, ba chiar intră în convorbire cu ea. Iar prin aceasta preschimbă reaua ei deprindere în deprinderea virtuții și prin pocăință o aduce la Hristos, făcînd-o din necurată curată prin învățătura cuvîntului și unind-o ca pe o mireasă fecioară cu Hristos pe cea care era înainte o desfrînată (2 Cor. 11, 2-3) 601. Așa a făcut acel dumnezeiesc părinte Nonu, care a înfățișat lui Hristos pe fericita Pelaghia, mai înainte desfrînată, ca pe o fecioară curată 602.
37. Deci celor desăvîrșiți împărtășirea de acest pom dumnezeiesc al contemplației le dăruiește, cm s-a spus, o astfel de putere, cînd se împărtășesc de ea la vremea potrivită pornind de la lucrurile dumnezeiești și omenești, ba chiar de la cele contrare acestora. Dar celor mai nedesăvîrșiți și nedeprinși în cele dumnezeiești și lipsiți de cercarea trebuincioasă pentru împărtășirea de ea, li se face pricină a cunoștinței contrare a răului, chiar cînd pornesc de la cauzele dumnezeiești și bune. O astfel de pricină li s-a făcut acelor preoți și judecători de odinioară contemplarea Suzanei (Sus 1, 51 ș. u.), deoarece nu erau încă deprinși în această contemplare. Ceea ce, așadar, dumnezeiescului părinte Nonu i s-a făcut pricină de viață în har, aceea li s-a făcut acelor preoți de odinioară pricină de moarte.
38. Și nu numai atunci s-au întîmplat acestea dintr-o contemplare a pomului acesta potrivit cu starea fiecăruia, ci și acum se întîmplă în fiecare zi fiecăruia din cei ce purced la contemplarea acestui pom, fie după ce s-au deprins la aceasta, fie înainte de a se fi deprins. Iar aceasta se întîmplă nu pentru că așa este pomul din fire. Nu se poate spune aceasta. Căci n-a fost plantat în chip rău, ca pom rău. Dumnezeu n-a făcut nimic rău, nici n-a interzis ceva din pizmă. Ci pentru că e nevoie de mădulare curate ale simțurilor pentru privirea și vederea lui, cm zice apostolul chiar despre trupul și sîngele Domnului nostru Iisus Hristos: «Să se cerceteze cineva mai întîi pe sine și așa să mănînce din pîinea aceasta și să bea din potirul acesta. Căci cel ce mănîncă și bea cu nevrednicie, judecată sieși mănîncă și bea. De aceea sînt mulți neputincioși și bolnavi și mulți mor între noi» (1 Cor. 11, 28-30). În felul acesta părinților cuvântători de Dumnezeu (teologi), pentru că erau curați și se aflau sub lucrarea Duhului Sfînt, contemplarea lucrurilor omenești și a însușirilor firii dumnezeiești le-a fost bună, fără de greșeală, neprimejdioasă și mîntuitoare. Căci aveau mădularele simțurilor deprinse pentru contemplarea dumnezeiască.
39. Ei au cunoscut că Dumnezeirea este 603 «necreată, fără de început, nemuritoare, nesfîrșită, veșnică, nematerială, bună, făcătoare, dreaptă, luminătoare, neschimbată, nepătimitoare, nemărginită, neîncăpută, necuprinsă, nehotărnicită, necorporală, nevăzută, neînțeleasă, fără lipsă, de sine stăpînitoare și liberă, atotțiitoare, de viață dătătoare, atotputernică, nesfîrșită în putere, sfințitoare, în stare de a se împărtăși, atotcuprinzătoare, susținătoare și proniatoare. Ei au cunoscut că firea dumnezeiască le are toate acestea prin fire și nu le-a primit din altă parte, ci ea, în care-și au întocmirea și persistența ipostasurile, aflătoare unul în altul, împărtășește tot binele făpturilor Sale după puterea de primire a fiecăreia. Ei le-au teologhisit pe acestea nedepărtate și nedespărțite între ele, avînd o mișcare unul în altul (perihoreză), neconfundate între ele, în așa fel că nu se amestecă și nu se contopesc, ci se au unul pe altul. Căci Fiul este în Tatăl și în Duhul și Duhul în Tatăl și în Fiul și Tatăl în Fiul și în Duhul, neproducîndu-se nici o contopire, amestecare și confundare. Și mișcarea lor este una și aceeași, căci au dogmatizat o singură pornire și o unică mișcare a celor trei ipostasuri, ceea ce este cu neputință să se contemple la firea creată».
40. «Și că iluminarea și lucrarea dumnezeiască, fiind una și simplă și fără părți, cu toate că se face felurită ca bunătate în cele împărțite și împarte tuturor acestora elementele constitutive ale firii lor, rămîne simplă, înmulțindu-se în chip neîmpărțit în cele împărțite și aducînd și întorcînd pe cele împărțite spre simplitatea ei. Căci toate se doresc după ea și în ea își au subzistența și ea dă tuturor existența precum o au după fire, și ea este existența celor ce sînt și viața celor vii și rațiunea celor raționale și înțelegerea celor înțelegătoare. Căci dumnezeieștii părinți au cunoscut-o pe ea prin minte curată, ca fiind mai presus de minte, mai presus de rațiune, mai presus de viață și mai presus de ființă»604.
41. «Pe lîngă acestea (au cunoscut) că ea străbate prin toate în chip neamestecat, dar prin ea nimic. Apoi că ea cunoaște printr-o cunoaștere simplă toate și pe toate le vede în chip simplu prin ochiul ei dumnezeiesc și a toate văzător și nematerial, pe cele prezente, pe cele trecute și pe cele viitoare, înainte de facerea lor ; că ea este fără de păcat și poate ierta păcatele și mîntui; și că toate cîte le vrea le poate, dar nu le vrea cîte le poate. Căci poate pierde lumea, dar nu voiește».
42. Acestea le-au teologhisit ei printr-o contemplație curată, fără greșeală și fără primejdie despre însușirile firii dumnezeiești. Iar despre iconomia întrupării, au teologhisit, privind iarăși, prin contemplație curată, astfel și zicînd605: «Duhul Sfînt a venit peste sfînta Fecioară, potrivit cu cuvîntul Domnului, pe care i l-a spus ei îngerul, cuvînt care a curățit-o și i-a dat putere să primească dumnezeirea Cuvîntului și puterea de naștere. Și atunci a umbrit-o pe ea înțelepciunea și puterea ipostatică a lui Dumnezeu cel Preaînalt, Fiul lui Dumnezeu, Cel de o ființă cu Tatăl, ca o sămînță dumnezeiască, și și-a închegat Lui din sîngele preacurat și nevinovat al ei trup însuflețit de suflet rațional și înțelegător, pîrga frămîntăturii noastre, nu prin lucrarea seminței, ci prin lucrarea creatoare, prin Sfîntul Duh, neconstituindu-se chipul prin adaosuri treptate, ci constituindu-se deplin dintr-odată, Însuși Cuvîntul lui Dumnezeu împlinind rolul de ipostas al trupului. Căci nu s-a unit DumnezeuCuvîntul cu un trup care preexista ipostatic în el însuși, ci sălășluindu-se în pîntecele sfintei Fecioare în chip nescris împrejur, a dat subzistență în ipostasul său trupului însuflețit de suflet rațional și înțelegător, luat din sîngele curat al Fecioarei. Luînd pîrga frămîntăturii noastre, însuși Cuvîntul s-a făcut ipostas trupului, ca să fie în același timp trup al lui Dumnezeu-Cuvîntul, trup însuflețit, rațional și înțelegător».
43. «De aceea nu i-au spus om îndumnezeit, ci Dumnezeu înomenit; căci fiind prin fire Dumnezeu desăvîrșit, s-a făcut Același om desăvîrșit, nu schimbîndu-se după fire, nici înfățișînd o iconomie închipuită, ci unindu-se după ipostas cu trupul însuflețit, rațional și înțelegător, pe care l-a luat din sfînta Fecioară și care și-a primit existența în El, în chip neamestecat și neschimbat și neîmpărțit, neschimbînd firea dumnezeirii Lui în ființa trupului, nici ființa trupului Său în firea dumnezeirii, nici făcînd din firea Sa dumnezeiască și din firea omenească pe care a luat-o o unică fire compusă»606.
44. Căci s-au unit firile între ele fără să se schimbe și fără să devină altele; nici firea dumnezeiască n-a ieșit din simplitatea proprie, nici cea omenească nu s-a schimbat în firea dumnezeirii, sau n-a ajuns la neexistență, nici în cele două nu s-a înfăptuit o unică fire compusă. Nici nu s-a produs din cele deosebite o alta, ca omul din suflet și trup, sau ca trupul din patru elemente, ci din cele deosebite Același. Căci din dumnezeire și umanitate este și se zice Același, Dumnezeu desăvîrșit și om desăvîrșit. Căci «L-au mărturisit și-L mărturisim din două și în două firi»607.
45. «Dar mărturisindu-L pe Același Dumnezeu desăvîrșit și om desăvîrșit, au spus și spunem, că Același le are toate cîte le are Tatăl, afară de nenaștere și le are toate cîte le are Adam cel dintîi, afară numai de păcat; iar acestea sînt trupul și sufletul rațional și înțelegător. De asemenea că Același are, corespunzător cu cele două firi, însușirile naturale îndoite ale celor două firi, două voințe naturale, pe cea dumnezeiască și pe cea omenească, și două lucrări naturale, pe cea dumnezeiască și pe cea omenească, și două libertăți naturale, pe cea dumnezeiască și pe cea omenească ; și înțelepciune și cunoștință dumnezeiască și omenească. Căci fiind de-o ființă cu Dumnezeu și Tatăl, voiește și lucrează în chip liber ca Dumnezeu, dar de-o ființă și cu noi, voiește și lucrează în chip liber Același ca om. Căci ale Lui sînt minunile și ale Lui pătimirile» 608.
46. Astfel dumnezeieștii părinți, purcezînd la contemplarea pomului vieții cu un ochi curat și netulburat, au cules din el fără greșeală rodul teologiei și împărtășindu-se de el s-au împărtășit și de viața îndumnezeită și ca niște credincioși iconomi ni le-au trecut și nouă ca să ne hrănim și noi din El spre viața veșnică 609. Tot așa purcezînd la contemplarea pomului cunoștinței cu un ochi dumnezeiesc și luminat, au dobîndit cunoștința lui nepătată și curată și nu s-au vătămat de rodul lui, cm s-a spus mai înainte. Dar nu tot așa s-a întîmplat cu cei ce au purces cu necurăție și în stare nedesăvîrșită la contemplarea acestora, ci unii au căzut în robia plăcerilor și a neînfrînărilor, iar ceilalți în hule și trufii.
47. Căci spune-mi, cm a căzut Arie, cel care își are numele de la furie, și dușmanul evlaviei, Manes, și Nestorie cel stricat la minte și celelalte căpetenii ale ereticilor, în hula lor împotriva lui Dumnezeu și a dreptelor dogme ale Bisericii lui Hristos ? Nu pentru că au fost necurați în simțurile sufletului și cumplit învârtoșați la inimă din cauza cumplitei boli a mîndriei, au purces la explicarea Sfintei Scripturi, avînd înțelegerea întunecată de patimi și de închipuirea de sine ? Căci unul a auzit dumnezeiasca Scriptură zicînd: «Domnul M-a zidit pe Mine început al căilor Sale spre lucrurile Sale și Mă naște înaintea tuturor munților» (Prov. 8, 22- 25) ; celălalt: «Vine stăpînitorul lumii acesteia și nu va afla în Mine nimic» (Ioan 14, 30) ; iar al treilea, despre Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu desăvîrșit și om desăvîrșit. Dar neputînd afla înțelesul sau sensul celor spuse, nici pătrunde în chip curat în adîncurile Duhului, fiind cu totul lipsiți de Duhul Sfînt, unul a tăiat pe Fiul și Dumnezeu Cuvîntul de la deoființimea cu Dumnezeu și Tatăl, declarîndu-L făptură ; celălalt a născocit două începuturi, unul bun, sus, și altul cu totul rău, jos, căpetenia întunericului, și, învățînd astfel, a trimis la pierzanie pe cei ce au primit învățătura lui ; al treilea, întunecat și cu nume urît, a despărțit pe Hristos în doi fii, socotind că altul este Fiul și Cuvîntul din Dumnezeu și Tatăl și altul cel din Fecioara Maria ; și astfel a numit pe preacurata Maică a Fiului și a Cuvîntului lui Dumnezeu, Născătoare de Hristos și nu Născătoare de Dumnezeu.
48. Astfel, deci, pe cei desăvîrșiți în cunoștință și rațiune și virtute, pe cei ce au ajuns adică la măsura vîrstei plinătății lui Hristos (Efes. 4, 13) și au dobîndit mintea Lui prin cea mai deplină curăție, nu-i poate vătăma nici gustarea oprită a acestui pom, măcar că se numește cunoștință a binelui și a răului. Ci mai degrabă se aseamănă aceștia celor ce culeg struguri din rug și încă struguri copți, fapt cu totul minunat, și rodii din mărăcini. Dar celor încă tineri și necercați și neluminați, chiar și împărtășirea de bine li se face adeseori pricină de moarte, așa cm li se face copiilor neînțărcați de lapte mîncarea pîinii (Evr. 5, 13-14) 610, și celor cu ochii plini de urdori, razele soarelui, precum a arătat în multe feluri cuvîntul nostru mai înainte.
