13/02/2026
Coșul cu lumină
În dimineața Moșilor de Iarnă, Ileana a așezat pe masă un coș mare, împletit din nuiele vechi. L-a șters cu grijă, ca și cm pregătea un loc pentru oaspeți de seamă.
Înăuntru a pus colivă, colaci rotunzi, mere roșii și o sticlă mică de vin. A adăugat o lumânare galbenă și un prosop alb, țesut de mama ei cu mulți ani în urmă. Pe marginea coșului a strecurat un pomelnic cu nume scrise tremurat.
Nu erau doar litere pe o hârtie. Erau vieți. Erau amintiri.
Biserica era plină. Oamenii veneau cu coșuri asemănătoare, fiecare purtând în tăcere dorul cuiva. La momentul parastasului, preotul a rostit rugăciunile pentru cei adormiți, iar în acel răstimp Ileana a simțit că timpul se oprește.
„Pomana oferită în ziua Moșilor de Iarnă ocupă un rol central în tradiția noastră”, spusese odată bunica ei. „Nu doar mâncarea contează, ci dragostea cu care o dăruiești.”
După slujbă, Ileana a ieșit în curtea bisericii și a început să împartă din coș. A oferit colivă unei femei necunoscute, unui bătrân care tremura de frig, unui copil care privea curios lumânarea aprinsă.
De fiecare dată când spunea „Dumnezeu să-i odihnească”, simțea că nu oferă doar hrană. Oferă o punte.
În acel gest simplu era credința că faptele bune și milostenia ajung, în chip tainic, și la cei pomeniți. Că rugăciunea urcă, iar darul aduce lumină.
Dar, dincolo de semnificația religioasă, Ileana înțelesese ceva mai profund: pomana era un act de iubire. Un mod de a spune „Nu v-am uitat”. Un mod de a păstra vie legătura dintre generații.
Pe drumul spre casă, coșul era gol. Dar inima ei era plină.
Moșii de Iarnă nu erau doar despre trecut. Erau despre comuniune. Despre memoria care nu moare și despre credința că între lumea celor vii și cea a celor adormiți există o legătură nevăzută, țesută din rugăciune și solidaritate.
Iar în fiecare an, când lumânările se aprind și coliva se împarte, această legătură se reînnoiește.
Ca o lumină care nu se stinge.
