15/06/2026
„Sunt în viața monahală de peste treizeci de ani și sunt preot. Sunt duhovnic, slujitor al Sfântului Altar, iar aceasta este cea mai mare bucurie a vieții mele. Iubesc ceea ce sunt și, dacă Dumnezeu mi-ar cere să aleg din nou, aș păși fără ezitare pe aceeași cale.
Nu spun aceasta din perspectiva unei cariere, deși și slujirea preoțească are frumusețea și demnitatea ei. O spun pentru că preoția este, înainte de toate, unirea cu Hristos. Preotul este chemat să-L poarte pe Hristos în inimă, în cuvânt, în slujire și în suferință.
A te identifica cu Hristos nu înseamnă doar a te bucura de lumina Învierii, ci și a urca împreună cu El drumul Crucii. Viața Mântuitorului a culminat pe Golgota, iar preotul nu poate avea alt drum decât cel al jertfei. De aceea, preoția trebuie dusă până la răstignirea voii proprii, până la lepădarea gândurilor omenești și a intereselor lumești, până la dăruirea totală lui Dumnezeu.
Această răstignire se împlinește zi de zi, uneori în tăcere, alteori în lacrimi, alteori în încercări pe care numai Dumnezeu le cunoaște. Dar toate sunt primite pentru Hristos și pentru Biserica Sa.
Tot ceea ce Dumnezeu rânduiește și îngăduie devine pentru preot cale de mântuire. Preoția este Hristos. Iar preotul se aseamănă cel mai mult cu Hristos nu atunci când este lăudat, ci atunci când rabdă; nu atunci când este înțeles, ci atunci când este nedreptățit; nu atunci când este cinstit, ci atunci când își poartă crucea cu smerenie.
Și știm cu toții câte are de îndurat un preot în vremurile noastre. Dar tocmai în această răbdare se descoperă frumusețea cea mai adâncă a preoției: aceea de a rămâne lângă Hristos până la capăt, indiferent de prețul pe care trebuie să-l
Preoția este Hristos. Viața preotului nu se poate înțelege decât lângă Cruce. Iar Crucea nu este numai lemnul pe care îl sărutăm, ci și durerea pe care o purtăm în fiecare zi, fără să o vadă nimeni.
Sunt vremuri în care preotul este privit cu suspiciune, judecat fără să fie cunoscut, condamnat fără să fie ascultat. Sunt vremuri în care asupra Bisericii se aruncă vorbe grele, batjocuri și răni. Iar când este lovită Biserica, preotul simte lovitura în propria inimă. Pentru că el nu este un simplu funcționar al unei instituții. El și-a legat viața de Hristos și de Biserică până la moarte.
De multe ori stai în fața oamenilor și zâmbești, dar înăuntru plângi.
Plângi pentru că vezi cm credința este disprețuită.
Plângi pentru că vezi cm cele sfinte sunt luate în râs.
Plângi pentru că auzi cuvinte grele despre Biserica pe care o iubești mai mult decât propria viață.
Și totuși trebuie să mergi înainte.
Să ridici Sfântul Potir cu mâinile care tremură de durere.
Să rostești rugăciuni cu inima sfâșiată.
Să mângâi pe alții când tu însuți ai nevoie de mângâiere.
Să întărești pe alții când sufletul tău este obosit.
Să binecuvântezi pe cei care te rănesc.
Să te rogi pentru cei care te judecă.
Să iubești pe cei care te disprețuiesc.
Aceasta este crucea preotului.
Și poate că nimeni nu va ști vreodată câte lacrimi se ascund în spatele unei epitrahil, câte nopți nedormite în spatele unei predici, câte suspine în spatele unei binecuvântări.
Dar Dumnezeu știe.
El vede fiecare rană ascunsă.
Fiecare umilință înghițită în tăcere.
Fiecare cuvânt care a ars sufletul.
Fiecare lacrimă care a căzut înaintea Sfântului Altar.
De aceea nu-mi este rușine că sunt preot. Nu-mi este rușine că sunt călugăr. Nu-mi este rușine că port crucea lui Hristos.
Dacă Biserica este rănită, voi sângera împreună cu ea.
Dacă Biserica este batjocorită, voi plânge împreună cu ea.
Dacă Biserica este părăsită, voi rămâne lângă ea.
Iar dacă va trebui să sufăr pentru Hristos, atunci fie binecuvântată și această suferință.
Pentru că preotul adevărat nu fuge când vin furtunile. El rămâne. Rămâne lângă Hristos, lângă Sfântul Altar și lângă popor, chiar și atunci când este lovit de propriul său popor.
Și poate că aceasta este cea mai adâncă durere a preotului: să iubească fără măsură și să fie rănit tocmai de cei pentru care se roagă cu lacrimi în fiecare zi.”
